Poezie

Să ierţi un om care încă te doare, După atâtea clipe fericite, Când ai crezut că-i el cel care Putea că aripile să-ţi sărute. Să ierţi un om care-a plecat, Ca să îţi fie doar 

Mi-a bătut la ușă surâzând Într-o zi în care doar durerea Înflorea cu lacrimi peste gând Fără să zărească mângâierea Venise numai pentru mine Şi cu o voce dulce îmi spunea; "În suflet ai lăsat 

nu de ce, nu pentru ce, nu de când, nu până când, nu de unde, nu până unde, nu cât, nu cum, nu ca cine, pur și simplu, dintotdeauna probabil, stângaci, imposibil, fără motiv, fără 

privești prin craterele nopții vezi moartea ca pe o fecioară despletită piaptănă copilul nenăscut cu degetele descărnate trasează linii negre desenând cărările vieții îmi stropește așternutul cu sânge de la un capăt până la celălalt 

Ești ultima scăpare a ființei Și te visez mereu, chiar de nu-i noapte. Ești singurul ce nu-i ascuns Ești totul, rupt în mii de șoapte. E de ajuns să-ți simt privirea Și buzele ce cu 

Eu te vedeam ades în gând Cum stai pe prispă surâzând, Cum salutai cu clopu-n mână O primăvară… o lumină… Şi cum tânjeai spre ea timid, Doreai s-o-atingi, s-o simţi, să plângi, Să-ţi ierte tot 

Un labirint rătăcitor pe care-l vremuiesti bricoland, sperând că la capătul lui te-ntalnesti cu tine în punctele de uitare. Infinită țesere de vise, de răni, de niciodată, de totdeauna, prin vine care pot rememora atât 

dezleagă-mi aşteptările de tine şi sufletul dezleagă-mi-l de tot! dă-mi dreptul să te uit precum îmi vine şi lasă-mă să-mi amintesc că pot. dezleagă-mă şi află despre mine că-s tot mai singură de tine, de-amândoi, 

De ai fi zăbovit mai mult azi noapte, În gândul ce mi-era stingher pe tâmple, Atât de strâns te-aş fi legat de şoapte Cu inerente şi fatale gesturi simple. De-ai fi plecat mult mai târziu 

Iubind, am plâns atâta În versuri zbuciumate, Certându-mă adesea Cu temeri, cu-întrebări Ce-mi tulburau viața Cu poze destrămate Desprinse din iluzii Și mute încercări... Iubind, am rupt din mine De fiecare dată Câte-o greșeală oarbă 

Lângă tine, draga mea, viaţa are sunet şi culoare, Şoaptele sunt altfel, nu se risipeşte gândul, Mi-am regăsit şi liniştea şi paşii cei pierduţi, Mi-am regăsit privirea şi dorurile toate... La braţul tău, în viaţa 

Mă iartă, Tu, care-mi stai acum în poartă. Tu, care-mi bați în geam și-mi suni în clopot Mă iartă, că nu pot s-ajung în ropot. Nu știu să vin când tu-ai avea nevoie, Nu știu 

Nu voi mai vinde clipe din podul palmei tale nu voi mai rupe file din dragostea pe care dansa în noapte gândul copilăriei noastre am căutat prin podul din serile albastre am răscolit o lume 

Jocul cuvintelor face incizii în trupul meu chirurgia discursului operează cu raxe X emite judecăţi şi principii pe care nu le accept şi te întreb pe tine, biată viaţă o, biata mea viaţă care organ 

A bătut ușor la poarta mea În amurg de seară fericirea Îmi era pe-atunci inima grea Întâlnisem doar dezamăgirea. N-am deschis, nu înțeleg de ce Şi a dispărut ca o nălucă, Scriau de ea atâtea