Sebastian Papaiani: câteva gânduri.
Trebuie să-ţi faci o socoteală de cât bine ai făcut și cât rău ai făcut. Să pui în balanță și să vezi. Mie mi-a ieșit la paritate. N-am făcut nimănui rău în jurul meu, dar poate n-am fost un soț foarte bun sau un tată foarte bun, poate acasă, când eram copil, nu am fost atât de bun… De fiecare dată când îl visez pe tata, îl întreb: “Domnule, m-ai iubit?”. Uite că îmi vine să plâng… De la o vârstă devii sensibil la amintiri…
(…)Am mai spus: talentul e ca banul, îl ai sau nu. Actorul tânăr este ca un fruct care nu ştie că se poate coace. E ca un om care dansează călcându-te pe picioare, dar el nu ştie că poate învăţa dansul, corectându-şi astfel carenţele. Totul depinde de el de la început. Ei nu ştiu că au timp să se coacă, să se adune, să crească. Ei nu au povești și nu înțeleg poveștile, pentru că nu le au încă!
(…)Săraca tânăra generație nu iese în față, nu e pusă să “dea goluri”. Ea este ținută undeva, numai pentru ratingul televiziunii respective, sau pentru teatrul respectiv. Acum, mai nou, teatrele nu mai crează vedete. Vedeta ar trebui să fie tot timpul în față. La noi, după două spectacole, la al treilea face figurație. Asta este din cauza directorului de teatru, care nu știe să creeze vedete. Vedeta trebuie scoasă în față mult mai mult și să se scrie despre ea. În câte ziare se scrie despre o vedetă, despre un tânăr din teatru?
Sebastian Papaiani
(25 august 1936 – 27 septembrie 2016)
