Proza

Nefericirea mea este esența fericirii mele și oricât de paradoxal ar suna, nu am să renunț niciodată la ea. Am să - i ofer cazare de lux în cel mai înalt etaj al sufletului meu. 

M-am pierdut printre vise. Pe unele le-am găsit încâlcite în noapte și nu am reușit să le descifrez. O parte din mine încă mai dezleagă noduri făcute de viață sau chiar de mine însămi, în 

În căldură toridă a verii furtuna este o binecuvântare. Dar cine mai poate aprecia când ea vine mereu în momente nepotrivite? Au trecut mulți ani de când nu mai știm să ne bucurăm de ploi. 

Caut liniștea, dar gândurile mele fac atâta gălăgie încât gândul liniștit nu răzbește în războiul ideilor. Aștept noaptea sperând că - și va găsi calea, dar labirintul minții devine, pe întuneric, tot mai încurcat printre 

Eu am ales suferința sau ea m-a ales pe mine? Am văzut-o la geamul meu, noapte de noapte. Apoi am văzut-o și în zorii dimineții. Nu a trecut mult și o zăream și la prânz. 

Uneori am vorbit, iar cuvintele mele s-au izbit de pereți și s-au întors în pieptul meu învelindu-se, rușinate, în mantaua lacrimilor ce nu aveau fereastră să iasă, să se reverse, să mă elibereze. Noianul de 

Ce e frumos? Să observi doar un singur lucru cat vezi cu ochii? Marea, cerul, iubirea. Și iubirea e infinită... Iubirea nu o vedem cu ochii când vrem, dar o simțim. Uneori nu o acceptăm...Printre 

Nu am trăit nicio zi fără o picătură de dor. Dorul a fost și este parte din mine mereu. Uneori era parte din pielea mea, din corpul meu, atunci când mi-era dor de atingerea cuiva, 

Privesc afară și văd o zi de iarnă dezbrăcată de zăpadă.Ieri totul era imaculat, copacii își înălțau maiestuos crengile asemeni unor coroane argintate, aveau sămeția cerbilor pe vârf de munte. Niciun defect , nicio fisură, 

Vântul duce o luptă grea afară, iar eu duc o luptă și mai grea în patul meu rece,unde obișnuiam să dorm cu..ea. Mă lupt cu gândurile care îmi invadează liniștea. Mă uit pe fereastra plină 

În ultima perioadă, mă inspiră enorm de mult tulul: tulul roz și tulul bleumarin. Dacă poezia ar putea fi atinsă, ar trebui ca degetele noastre să simtă o senzație vălurită de tul – de tul 

Când omul dansa sub stele, când ploaia îi atingea ușor obrazul, când vântul era muzica munților... Dumnezeu era viu. Totul din jur era ca o adiere din respirația lui Dumnezeu. Omul nu îl știa pe 

Era mobilă peste tot. Pe scara blocului îmbâcsită de tomberoane, pe trotuarul prăfuit de vânturile verii, pe strada aglomerată de ochii oamenilor. Canapele și fotolii ce adăpostiseră trupuri obosite, biblioteci ce ocrotiseră cărți și bibelouri,