Unele visuri par uitate.
Le hranim un timp cu ce avem noi mai bun: cu idei, rabdare, dor, credinta… cu lacrimi. Apoi se estompeaza. Raman undeva, intr-un cotlon al sufletului. Intr-un loc in care pare ca lumina nu mai poate ajunge. Se obisnuiesc cu intunericul si cantecul lor nu se mai aude in catedrala sufletului. Totul este tacere.
Si, deodata, pe aripi de inger, vezi stralucind o raza. Aproape ca nu mai recunosti lumina. Obosit si neincrezator te stergi la ochi, iti adresezi intrebari.
Raspunsurile sunt insasi lumina care incepe sa inunde visurile.
