Doamne, câtă risipă de culoare
e-n toamna asta! Cât de mult frumos
se zbuciumă-n lumină când e soare
că îmi stârneşte-un dor de mers pe jos
prin frunzele acestea risipite
de nemiloase vânturi pe cărări
s-ascult sub paşi hârtiile foşnite
ale acestei crude renunţări
de a mai fi în verdele trăirii.
E viaţă şi firesc şi-n arămiu
căci orice lucru se supune firii
şi se transformă-n altul, cât e viu
aşa că-mi bucur ochii de risipă
şi cugetul de tot acest frumos
chiar dacă simt că-n mine se-nfiripă
o ultimă-ntomnare, merg pe jos
de mână cu iubirea mea,frumoasă
ce mi-a făcut din sufletu-i “acasă”…
