Poezie

Mâine, paşii ne destramă, sub foşnet uşor de frunze În miros de toamnă udă, de pământ şi prea mult dor Gânduri valuri îmi ascund, trist sub bruma ochilor Cum să îl aştern pe mâine, peste 

E satul tot mai gol, tot mai pustiu… Tot mai puțini copii-s cu Moș Ajunul, tot mai puțini vestesc, de-un timp, Crăciunul pe ulițele scrise cu-argintiu de-o iarnă generoasă cu zăpada, cu gerul și cu 

De-atâta timp nu mi-am mai văzut liniștea O caut cu privirea, uneori se furișa, noaptea, după perdea Mă privea cum mă chinuie nesomnul și gândurile Îmi ștergea, pe furiș, fruntea și lacrimile. De-atâta timp nu 

Iubește-mă azi, că mâine se poate Să-ți tremure pasul, să fiu prea departe Dezbracă-mă azi de teamă și verde Iubește-mă azi, că mâine se pierde… În anotimpuri strivite de timp și de ploi... avem doar 

Urc o treaptă, înc`-o treaptă. Ziua ce-o aștept de veacuri Îmi presară flori de nalbă Peste piept, peste cuvânt. Simt bucățile din trupu-mi Cum se înalță rând pe rând, Se așază peste Tine. Noaptea albă 

Am luat sapte raze de lumina si le-am aruncat la orizont, Capetele le-am prins bine de copaci cu noduri pescaresti, Am luat culorile lumii si am colorat fiecare raza separat, Am suflat vant de miaza-zi 

Simt frunzele că toamna e aproape… Le-aud de-un timp a teamă cum foșnesc, le văd de-o vreme cum se-ngălbenesc la gândul că și ele-or să se-adape din apa morții,-al cărui gust nu-l știu, să treacă 

Să renaști în toamna de frig și de brumă. Tu n-ai cunoscut nicicând primenire când în juru-ți e mult soare și glumă. Înveșmânteză-te pentru post-mâhnire. Lasă soarele ăsta să plece pentru o vreme, și răbdător 

Această viață plină de surprize, Cu ploi de fericire în reprize, Cu tristeți și bucurii, Cu amintiri frumoase Păstrate-n sertarele inimii; Această viață minunată De Dumnezeu binecuvântată, E ca o poveste pe care o îndrăgesc 

Negre schițe de contur al nopții Hașurati spațiul ce-l pășesc Cu smoala trupului dat sorții Ce fin pe ziduri, alei o oglindesc Propriul păpușar, carne, material Mișcări sacadate, obscure reflexii creeate Mă văd statuetă, speriat 

Cuprinde-mi, toamnă, visul într-un cântec Purtat în vânt de frunze-ngălbenite Ce-și mor dorințele și cad, grăbite, Din ramul părăsit cu un descântec. Îl du spre cer, spre norii ce-l așteaptă Cu ochii înghețați și-l cred 

Praf si nimic... nimic de facut, Ai venit ca o umbra ratacita Praf... Totul se divide si se ridica... Praf, Si mierea se prelinge si nu este dulce, Pulbere, Si numai praful murdar vorbeste, Se 

Rodirea îndoielii Răspunsul întrebării Ajuns în ceasuri tulburi- Clipe dintr-un veac Al conversării cu sine În oglindirea celuilalt… Convertirea la Viață

Iată lacrima unei fete ajunsă într-un poem! - Lacrima sau Fata? ai să mă-ntrebi. - Ambele! am să îţi spun. Trecutul, mereu iluzia clipei! Memoria rămâne închisă acolo, căci fiecare primăvară e unică, şi dragostea 

Sub ochiul dimineții, zarea Sărută marea-n infinit, Îmbrățișându-i cuvântarea Albastrului către zenit. De frici se dezgolește valul Spărgându-se către liman, Șoptindu-i zilei tot aleanul Vărsat de ape peste an. Povești se întregesc pe unde Cu