Poezie

Fiecare din zilele mele are un răsărit și un apus izbitor de asemănăoare una cu cealaltă înscrise într-un ciclu de săptămâni, luni, ani le port cu mine ca pe o povară pe străzi asfaltate inspirând 

E toamnă, rece, plouă și un vânt Își răsucește-n frunzele de vie Un șuier despre ce va fi să fie Când îi vor fi pământului veșmânt. Le spune despre iarnă, despre ger, De zile când 

Până la sfârșit în pieptul meu ai să bați… Mă vei trezi mereu… Fără tine nu pot să zâmbesc. Doar exist, ca umbră… Nu trăiesc… Ard în vreascuri ude de cuvânt și pe strune de 

Dori când miroși a toamnă Cu ultima suflare îmi înfing mâinile în tine, Am uitat cât dori când miroși a toamnă, A frunze, a ploi, a verde înecat în alamă. Bat clopotele uitării ce-ncet ne 

Cine poate să îmi spună Câte flori pe ram se-adună Cine poate-a număra Visele din viața sa Câte fire de nisip Cad din clepsidră în timp Câte raze de la soare Încălzesc trupul ce doare 

Rătăcitori. Intersecţii sinaptice. Prin miracolele întâmplate, într-o nesfârşită căutare, acolo, la începutul cuvintelor, în adâncimea lor, din prezentul rostuit o lumină strălucitoare străbate cerul, ţărmurile se ridică, volute ritmice, înalte şi limpezi, se estompează, asemeni 

E doar o bancă, un amurg și eu, Încremenit pe-o margine de-alee, Cu gândurile-n câmpuri elizee Prin care derulez un vechi clișeu. E-atât de vechi, încât un verde crud A devenit ca frunza dintr-o toamnă 

Când nu pui preț pe liniște se duce și-ajungi în iarba zarvei să-i faci cruce, să o îngropi cu popi și cu fanfară fiindcă al larmei fluviu dă pe-afară și tot ce e în preajma 

M-am indragostit doar stand de vorba Acum... ma simt plina de tine Iubirea ce ti-o port, nu este oarba Si tu, acum, esti plin de mine Esti pretutindeni, oriunde eu merg Sunt pretutindeni, oriunde te 

Vei veni-n zori de ziuă, vei veni în amiezi, de departe, de-aproape, vei veni să mă vezi cum mă scaldă cascade, cum mă biciuie ploi, cum mă leagănă umbre și mă trag înapoi, cum mă 

Un înger, cu aripile frânte de dor, Crezând în soare, în cer și în nor, Aspirând tăcut la înțelepciunea lor S-a încredințat că printr-un simplu zbor Se va înălța spre soare, dând din aripi ușor. 

Pe un drum sinuos ce se pierde-n pustiu, Îți mai treci, uneori, pași de umbră de gând Ce s-ar vrea însoțiți prin tărâmul neviu De-o făclie ce n-o să-ți mai ardă nicicând. Când ardea, ți-a 

Îți lasă din gânduri, iubite, Să zboare pe aripi de timp, Cu tainele prinse-n răstimp Și doruri sub ape pierdute. Mai toarnă o ceașcă de gânduri, Departe în Ada Kaleh, Caisii sunt copți în cromleh 

Ea nu i-a spus că-n visul pe care l-a avut, Erau pe malul mării, privind îmbrățișați Spre dincolo de lume, de cer, de cunoscut, Ca primii dintre oameni, de zori, atunci, creați. El nu i-a 

Această seară pleacă, printre frunze, te mai visez, un pic, fără să știi... Cuvintele mi-alunecă, pe buze, ca zborul florilor de păpădii. Din călimară, simt că fuge noaptea, cu amintiri, ca ochii tăi căprui, Când