Vei veni-n zori de ziuă, vei veni în amiezi, de departe, de-aproape, vei veni să mă vezi cum mă scaldă cascade, cum mă biciuie ploi, cum mă leagănă umbre și mă trag înapoi, cum mă
E satul tot mai gol, tot mai pustiu… Tot mai puțini copii-s cu Moș Ajunul, tot mai puțini vestesc, de-un timp, Crăciunul pe ulițele scrise cu-argintiu de-o iarnă generoasă cu zăpada, cu gerul și cu
Simt frunzele că toamna e aproape… Le-aud de-un timp a teamă cum foșnesc, le văd de-o vreme cum se-ngălbenesc la gândul că și ele-or să se-adape din apa morții,-al cărui gust nu-l știu, să treacă
Potrivește-ți pasul cu al meu, iubire și mergi lângă mine… Înspre fericire drumul împreună să îl căutăm… Amândoi de mână lumea s-o-nfruntăm, amândoi de mână vămi de mări să trecem și-n tandrețe veșnic, veșnic să
Până la sfârșit în pieptul meu ai să bați… Mă vei trezi mereu… Fără tine nu pot să zâmbesc. Doar exist, ca umbră… Nu trăiesc… Ard în vreascuri ude de cuvânt și pe strune de
Când nu pui preț pe liniște se duce și-ajungi în iarba zarvei să-i faci cruce, să o îngropi cu popi și cu fanfară fiindcă al larmei fluviu dă pe-afară și tot ce e în preajma
Vei veni-n zori de ziuă, vei veni în amiezi, de departe, de-aproape, vei veni să mă vezi cum mă scaldă cascade, cum mă biciuie ploi, cum mă leagănă umbre și mă trag înapoi, cum mă
Am deschis spre lume-avidă o fereastră ca să-mi intre-n casă zarea cea albastră, iarba-nrourată, foșnetul de frunză, ciripit de păsări, zbor de buburuză neavând răbdare să îmi duc afară somnoroasa umbră, s-o mai strig pe
Am învățat să trec peste nimicuri destul de greu ca peste mușuroaie... Făceam din pietre arse mozaicuri și luam în piept din plin orice văpaie. Durea orișice freamăt aruncat de mâna nepăsării, la-ntâmplare, orișice gând
Sunt oameni răni și oameni vindecare, oameni ce vin cu valul de schimbare și trec cu-o trenă-a gândurilor fermă peste fragila-a umbrei epidermă. Sunt oameni pod și oameni curcubeie, sunt oameni închisori și oameni cheie,
Noi am băut nu una ci mai multe mări clocotinde... Nimeni n-a știut... Nu am lăsat pe nimeni să asculte cum sfârâiau în cănile de lut ale acestor inimi sorocite să bată pentru râsul celuilalt.
Hai să punem joaca la bătaie pe-un tăpşan de gând, cu iarbă-albastră, să-nălţăm iar zmeiele pe-o foaie de văzduh nescris. Pe lumea noastră să coboare iar ninsori de toane. S-alergăm pe străzi de bucurie după
Am învățat să trec peste nimicuri destul de greu ca peste mușuroaie... Făceam din pietre arse mozaicuri și luam în piept din plin orice văpaie. Durea orișice freamăt aruncat de mâna nepăsării, la-ntâmplare, orișice gând
Ai avut timp destul să mă găsești, să îți trimiți lumina după mine la ceas târziu să-mi bată în ferești să-mi amintească ce-am trăit cu tine, ce nu e de uitat, de șters din minte,
În iubirea asta ard de-o veșnicie. În iubirea asta râsu-mi întârzie, plânsul mi se-nnoadă cu-orice împăcare... În iubirea asta mi-e și nor, și soare, mi-e și cald și rece, mi-e și rai și iad... În