Am învățat să trec peste nimicuri
destul de greu ca peste mușuroaie…
Făceam din pietre arse mozaicuri
și luam în piept din plin orice văpaie.
Durea orișice freamăt aruncat
de mâna nepăsării, la-ntâmplare,
orișice gând sau gest necugetat
ce se-ndrepta spre umbra-mi visătoare…
Într-un târziu am realizat că n-am
de ce s-aplec urechea la oricine,
de ce să mă împiedic de-orice ram
ce își aruncă frunzele în mine
și-am fost de-atunci cu mult, mult mai senină
și-am prins mai rar de umbră rădăcină…
Am învățat dar… uit adeseori
și mă mai molipsesc și-acum de nori…
