(N-am ştiut cât de aproape era depărtarea ta,
până când ai oftat,
respingând trei infinituri deoadată.)
Timpul stătea într-o poziţie incomodă
înghiţit de ultima eternitate.
Bătrân cât toate vremile,
îşi ostoia foamea cu matricea fericirii.
Ultima cină a umanităţii o sărbătoarea singur,
mâncase şi mărul otrăvit
şi livezile cu vişini.
În gleznele deşertului,
milioane de ace din aricii paradisurilor
străpungând cocoaşa milei.
Era linişte. Sub timpul obosit
se auzea doar zăpada
trosnind sub următorul infinit.
