I. El
“La cât de pasionată citea aseară din “Piticul roșu” al lui Tournier mă-ndoiesc că n-a terminat-o. E clar că-i place proza scurtă. Sau poate citește proză scurtă în metrou fiindcă e cea mai potrivită lectură pentru metrou. Așa mă gândesc. Și mai cred că e navetistă, parcă am mai văzut-o. Ce bou sunt! Ar putea foarte bine să citească și ziare, reviste, să completeze rebus sau să rezolve sudoku. Că și astea-s potrivite pentru navetiștii cu metroul. O fi o profesoară? Sau critic de literatură? Bine, acum și regizoare de teatru sau scenaristă ar putea fi, dacă stau să mă gândesc bine, și profită de călătoria cu metroul ca să se documenteze. Poate fi la fel de bine un om simplu dar normal, care citește. Măcar în metrou, probabil acasă n-are timp. Dacă e căsătorită, n-are. Acasă o fi având altele de făcut. Ia uite, ce m-am găsit și eu! Cât am conviețuit cu Melania, ar fi avut și ea un milion și jumătate de lucruri de făcut acasă după ce venea de la teatru. Dar după ce uda florile se declara obosită. “Honey, vezi și tu ce poți ingurgita, m-a ostoit azi spectacolul. S-a supărat principala că nu i-am găsit perucă roșcată dar pe roșu Tizian, de care vrea ea!”.
Îmi place linia umerilor ei! Are, chiar și când citește, o postură oarecum studiată. Nu ține cartea în poală. Ar obliga-o să stea cocoșată. Ea ține cartea ridicată. De parcă a pus-o pe volan. Iar părul, când îl poartă prins, mă-nebunește! Îmi vine să-ntind mâna peste spătarul scaunului și să-i iau cleștele din păr ca să nu-i mai văd pielea albă a greabănului. Să-l acopere cu coada de păr negru care se ițește drept în fața ochilor mei! Aseară am căutat-o la plecare (vorba vine, de fapt, am avut noroc că era exact în vagonul în care urcasem) și am stat pe un scaun vis-a-vis de ea. Are breton și în breton o șuviță albă. Îi dă un aer aparte, înțelept! E clar că șuvița albă e din alt banc, ea e destul de tânără, doar că șuvița i-a jucat o festă: s-a instalat mai devreme decât trebuie în părul ei. Mă bucur că n-a vopsit-o și e clar că e naturală. Și în restul părului negru se văd de-ajunse fire albe! Cât citește se joacă cu un cercel sau își răsucește o șuviță de păr pe deget. Știu când e afectată de ceea ce citește fiindcă centrul de interes se mută pe medalionul de la gât.
E sigur vreun dar, vreo amintire dragă fiindcă femeile schimbă bijuteriile și accesoriile în funcție de haine, de starea de spirit sau de ocazie. Melania avea tone de accesorii! Ea are mereu același medalion, pe același lănțic. O inimă albastră pe un lănțișor de argint. Inimă pe care o răsucește rău de tot când cartea pe care o citește… De jumătate de an călătorim cu același metrou. Șase stații. Deja pot să spun că de șase luni călătorim împreună. Și citim împreună. Doar că ea citește foarte repede. Săptămâna trecută a început “Parfumul” lui Suskind, azi deja are în față “Lunile de fiere” ale lui Bruckner. O fi psiholog? În ambele cărți eroii au comportamente sexuale deviante! Asta din ce am reușit și eu (că nu citesc așa mult și repede ca ea) să-mi dau seama răsfoind ceva din ambele titluri.
Melania citea doar de pe net. Spunea că n-are loc pentru cărți. Și că le-ar duce grija când trebuie să se mute sau să se despartă. Lua în calcul ambele posibilități. Pragmatism! Ne-a despărțit un foc și s-a mutat în cer. Cărțile ei au rămas la mine.
Oare pe ea cum o cheamă? Încerc să-i dau un nume după cum se „poartă”. E grațioasă ca o gazelă. Subțire și elegantă în gestică, în mers…I s-ar potrivi Ioana sau Carmen. Sau Maria. Sau, și mai simplu, Ana. Ana, mon amour! Ce să mai…frate, e clar, m-am îndrăgostit!”
II. Ea
“Trebuie să suport situația asta, oricât mi-ar fi de greu. La urma urmei și tata are dreptate: – Trebuie să-ncepi de undeva! Nu mai visa cai verzi pe pereți! Nu mai contează ce-ți place. Puțini își permit să facă ceea ce le place sau ceea pentru ce s-or fi pregătit. Incepe, naibii, de undeva!
Ei, chiar de oriunde nu pot să-ncep! Merg absolut provizoriu la firma de evenimente și nu mă las până nu găsesc ceva măcar conex cu horticultura. Cu plantele mele… Trebuie să am răbdare? Am! Dar tot îmi vine să urlu. De șase luni nu găsesc nimic. De șase luni, singura “pată de culoare” din viața mea sunt cele șase stații de metrou pe care le “călătoresc” împreună cu câte-o carte și cu el. Nu, nu știu cine-i el, că e timid. N-a venit niciodată în astea șase luni să se-așeze lângă mine și să-mi spună: – Salut, sunt X, cred că ar fi cazul să facem cunoștință. Devenim penibili de-acum. E evident că îmi placi, cred că te-ai prins că te caut în fiecare zi, hai să ne cunoaștem!
Cred că îmi știe și ticurile. Când și de ce îmi omor cercelul din urechea dreaptă, ce anume din carte mă tulbură când frământ medalionul de la Andrei. Inima mea albastră! Nu l-am mai scos de la gât de când cu #colectiv.
Stiu că el e curios ce citesc mereu pentru că uneori se așază în fața mea ca să vadă ce titlu are cartea pe care o am cu mine. Îl ajut ținând-o un pic mai sus, nu în poală. Cred că acasă caută și el aceleași cărți. Sau îmi place să cred. Alteori îi simt respirația caldă exact pe gât, sub ceafă dacă stă pe scaunul din spatele meu. Imi place s-o simt. Intenționat îmi prind părul și ma așez în așa fel încât să aibă loc liber exact de unde-mi poate privi peste vreun umar, în carte. Când am plănuit să aibă loc în fața mea, am văzut pe sub gene că e contrariat de șuvița albă din bretonul meu. Poate odată, o să am ocazia să-i spun că șuvița albă a apărut peste noapte. Peste noaptea #colectiv. Peste moartea lui Andrei.
Imi place de tipul ăsta. Aș vrea să știu cum îl cheamă. La cât e de timid i s-ar potrivi un nume de înger: Mihai, Gabriel…
III.
– Scuză-mă, poate te deranjază că intru brusc în subiect dar e mai bine decât să pierdem timpul. Imi placi, cu șuvița ta albă si cu literatura pe care o citești în metrou, cu tot. Sunt Gabriel.
– Bună! Eu sunt Ana. Să știi că de mâine citesc Biblia. M-am plictisit de proză scurtă.