Blocat. Il ruginea il devora incet.Se descompunea ca o papusa ruseasca in fragmente din ce in ce mai mici.
Isi aducea aminte de inceputuri pe masura de viata i se diminua, pe masura ce se dipersa. Acum e zi, ieri e noapte. Nu mai are logica nu mai are cuvant, si-a pierdut trecutulul si-a mostenit viitorul si si-a terminat prezentul. Langa un geam la o fereastra zace. Se contempleaza in lumea exterioara. Si daca…? Daca ar fi in locul lor pentru o singura zi?
Se uita pe fereastra. Ploua. Incet. Ar vrea sa iasa sa scape sa simta ploaia pe fata sa traiasca si sa moara. Condamnarea la care a fost supus il determina sa devina mort. E mai simplu. Ploua. Frunze si iarba uda. Patetic si umilitor. La ce nu dadea atentie inainte acum descoperea. Dar nu pe propria piele ci prin constiinta, prin asimetria mintii.
E fragmentat de ganduri din ce in ce mai nedeslusite. Isi aminteste sau recreeaza momentele sale. De ce cuvinte atat de mici? Libertatea lui era masurata de forta si vointa pe care o manifesta in ziua aceea. Se incumeta sa nu adoarma desi nu se mai concentra nu mai gandea.Asculta si isi amintea. Atat. Nu analiza nu… ci doar contempla. Pe noptiera un pahar cu apa un ceas doua tigari un chibrit si o scrisoare. Ia chibritul incet, ridica scrisoarea si ii da foc. Deja regreta.
Amintirea lui trebuie sa dispara, sa nu mai existe. Aprinde tigarea si o arunca. Nu sta de ea. Se uita la ceas. Ce piesa minunata are in mana. Se hotaraste sa distruga timpul. Sparge ceasul de podea. Se apropie de fereastra. E un alchimist. Cauta piatra filozofala. A esuat, dar e mai fericit asa. Cautarea in sine l-a fascinat si acum il va ucide. Se apropie de fereatra. Timpul a fost incremenit. A spart ceasul. Acum decide ca e timpul sa inceteze totul in mersul lui catre el. Nu o sa mai caute nimic. Zece metri. E atat de aproape de pierderea constiintei sale dar, nu se da batut. Macar un ultim act de initiativa…
Ploua. Un metru. Atat il desparte de izbitura fatala. Si-a inscenat viata si a falsificat moartea. Dar acum moare. Izbit. E mort oare? Timpul s-a oprit. A spart clepsidra. Aude din nou un tipat ca in aceea zi fatala. E prea tarziu el deja e pe drum.
Pe peretele de deasupra patului. Un tablou. O masca venetiana. Pictata abstract. Viu colorata. Rosu. Albastru si galben. Verde. Negru si alb. In fiecare zi pana acum el a privit masca. A fost un cadou. Cel mai pretios pe care l-a primit vreodata. Pentru ultima oara priveste tabloul. Si abia atunci il intelege. Masca… masca purtata zilnic. O arunca. Tabloul… in sfarsit intelege ca acea masca venetiana nenorocita ii acopera trasaturile zilnic. I le estompeaza, i le deformeaza si i le ascunde. Masca paraseste tabloul si ia locul chipului sau.
El rade. Se gandeste: “A dracu’ masca…” Se arunca.
Cineva intra in camera. A auzit zgomote. Vede patul gol. Geamul deschis. Cu teama se apropie de fereastra. Vede un tanar in zare. Indepartandu-se de locul acela blestemat si fumand. Persoana din camera se uita catre tablou. Pana atunci, in fiecare zi, cand tanarul parasea camera, in tablou era pictat chipul sau. Il mai auzise pe tanar spunand ca acolo este in realitate o masca venetiana. Crezuse ca e o metafora. Niciodata nu era pictat altceva in afara de chipul tanarului. Acum in schimb… o frumoasa masca zace reprezentata in diverse culori.
Tanarul merge. Zambeste. Fumeaza.
Tanarul: Spre porti de rai, nu? Orice cale incepe cu un pas. Imperfect… dar magic. Asta inseamna fericirea. Sa imi constientizez propriile aripi. Adio.
