E atât de toamnă, iar ceva neobișnuit e pe cale să se întâmple.
12 octombrie, luni. O altă dimineață friguroasă în care ceasul sună prea târziu, la ora 8 fără un sfert. Mă ridic alene și îmi dau seama că nu mai am timp să îmi beau cafeaua acasă, alături de țigara rulată stângaci din pachetul de tutun. Gândul îmi produce o senzație puternică de disconfort, dar o ignor – nu e prima dată. Și nici ultima, probabil. Poate ar trebui să mă las…
Mă îmbrac repede cu ce găsesc la îndemână din hainele aruncate peste tot prin cameră. Cine mai are timp de ordine? Viață de adult responsabil, îmi tot repet în gând, în timp ce îmi leg eșarfa la gât. S-a făcut frig tare, am să îngheț în stația de autobuz. Sper că nu voi întârzia iar.
Arunc repede câteva cuvinte banale spre colegul meu de apartament și ies în fugă, nu vreau să pierd iar autobuzul. Ah ,măcar dacă aș fi dormit astă noapte mai mult de patru ore. Ziua asta n-o să fie bună… Ajung în stație și mă așez stingheră pe trotuar. Lângă mine sunt exact aceeași oameni, în fiecare dimineață, care așteaptă același autobuz pentru a merge la serviciu. Îi cunosc pe toți din vedere, și ei mă cunosc, și simt că între noi e o comunicare tacită. Văd în ochii lor nemulțumirea, frigul, oboseala, constrângerea, automatismul, resemnarea. Conformismul, responsabilitatea. Mă gândesc de ce se află acolo, cum e viața lor, cum e camera în care locuiesc, bucătăria, balconul. Mă întreb ce fel de ceai le place, ce gen de muzică ascultă,dacă fumează sau nu,dacă sunt sau nu religioși,dacă au pe cineva sau dorm singuri… Mă uit la ei curioasă și parcă aș vrea să îi încurajez, dar nu știu cum. Aș vrea să le spun că toamna e anotimpul meu preferat, dar știu că ar râde de mine.
Întotdeauna am asociat toamna cu începerea școlii. Sau a facultății. Știu,e greșit. Acum nu am început nici școala, nici facultatea. Acum am început să lucrez. De la 9 la 3, program fix.
O disciplină impusă ce nu mai lasă loc obiceiurilor boeme ale toamnei. O rigoare care diminuează spiritul liber, care impune conformism, aliniere, lipsa creativității până la robotizare. De asta îmi era cel mai frică. Dar totul e doar o chestiune de alegeri,nu-i așa? Oricum aveam nevoie de asta… și până la urmă, șase ore nu înseamnă chiar atât de mult…
Gândesc în cuvinte mari și pretențioase,când de fapt lucrurile sunt atât de simple.
La radio se difuzează doar muzică de proastă calitate dimineață – și în general – și o mulțime de reclame la chestii nefolositoare… dar uneori mai nimeresc și câte o melodie bună, care îmi luminează dimineața. Oricum, aș adormi dacă nu aș avea căștile în urechi. Astăzi însă le-am uitat acasă și încerc să ascult o piesă din memorie. Nu am inspirație.
Este o anumită persoană care îmi stârnește un interes deosebit în fiecare dimineață, datorită expresiei de pe figură și a gecii de fâș albastru țipător, mereu aceleași. E un bărbat șaten, cu ochi albaștri, puțin trecut de 30 de ani, care stă mereu pe un scaun în spatele autobuzului. Are sprâncenele aproape blonde, mereu arcuite, și o privire rece, tristă și resemnată. Nu se uită niciodată la nimeni, privește în gol. Am încercat de mai multe ori să îi întâlnesc privirea, însă nu s-a întâmplat. Mă întreb oare unde lucrează, dacă îi place ceea ce face sau poate visează să facă altceva, dacă doarme bine noaptea, dacă citește o carte uneori, dacă îi place să meargă la concerte rock, dacă îi plac serialele, dacă are timp să le urmărească… atâtea întrebări banale care îmi vin în minte uneori și mă fac să zâmbesc. Și e o raritate să zâmbesc eu dimineață.
Uite că tot plouă afară. Mă aștept să ningă din moment în moment, miroase a zăpada. Sper că nu o să ningă zilele astea totuși.
Mă întorc acasă cu același autobuz 44, cu aceeași oameni. El e tot acolo, atât de obosit, cu față aproape descompusă și cu ochii puțin roșii. Cred că lucrează și el tot cu ochii în computer, cam asta se face în ziua de azi, din păcate. În seara asta stă lângă o fată și vorbește cu ea din când în când, însă ea pare indiferentă, plictisită. Lui nu cred că îi place toamna.
Eu însă o ador. Am fost azi la gară și mi-am luat o doză de energie și entuziasm din decorul ăla mohorât. Autobuzul se mișcă greu, străzile sunt aglomerate. Șterg geamul aburit, iar de afară, niște copii îmi fac semn cu mâna. Zâmbesc… au crezut probabil că le-am făcut eu semn! Nu e chiar atât de amuzant. Dar eu continui să zâmbesc. Știu că peste două zile voi ajunge în București și e atât de toamnă, iar ceva neobișnuit e pe cale să se întâmple.
