Oracolul și amintirile

Este o vreme când fiori te-apucă aşa, ca din senin, când te frământă mii de doruri şi nici măcar nu ştii de unde-ţi vin…

Prin evantaiul de culori ale verii, o “revelaţie” ciudată ne-ar putea face să credem că priveliştile, spre deosebire de om, n-au vârstă. Ele nu obosesc, nu îmbătrânesc. Numai ochiul nostru, aşezat mereu pe o scară a timpului – obişnuit să raporteze totul la fila de calendar -, le percepe altfel. Probabil, tocmai de aceea, dacă n-am avea vârste, n-am avea nici percepţia schimbărilor din peisaj. S-au copt cireşele şi se aude: “A venit vacanţa cu trenu’ din Franţa!”

Este o vreme când fiori te-apucă aşa, ca din senin, când te frământă mii de doruri şi nici măcar nu ştii de unde-ţi vin. Memoria scoate fotografic, din adâncul depozitelor nevăzute, neînchegate, stări şi forme de viaţă reală. După ce ultimele ecouri, cu iz de romanţă, ale unui apus de vremi se vor fi stins în orizontul tot mai îndepărtat al clipei devenite trecut – adică amintire -, memoria afectivă mi-a scos, din scrinul cu amintiri, o pagină din Oracolul de la începutul adolescenţei mele.

La întrebarea “Ce este un prieten?”, Zenon (Stoicul) ar fi răspuns: “Un alt tu însuţi.” Adeseori, prietena mea, Gabrielle, mi-a luminat zilele cu bucuriile înţelepciunii şi solidarităţii discrete. Iată ce completase, la acea vreme, pe pagina pe care scria: “Stop! Pagina mea“.

Paiaţa

Am găsit-o acum câteva luni, poate acum un an – o “paiaţă”.

“Paiaţa” mea are ochi albaştri şi părul auriu, bogat. O cheamă Madeleine şi râde mereu cu râsul ei ca o maşină de scârţâit.

Râsul ei umple totul în jur de viaţă şi de veselie. Râsul Madeleinei este un râs de copil, totuşi descopăr uneori, cu părere de rău, că Made – “paiaţa mea” – nu mai este chiar un copil. Şi, cu toate acestea, m-am îndrăgostit de ea şi de chipul ei ce cuprinde tot ce poate fi mai simpatic pe lume. Glasul ei este un glas de “paiaţă”, care te umple de veselie chiar şi atunci când, supărată, îţi trânteşte un repezit, dar deloc ameninţător,”Du-te la naiba!”.

Madeleine este “paiaţa” vie care râde mereu, care merge cu paşi mici şi sprinteni de păpuşă, care roade cu dinţi de şoricel toate sacoşele din plastic şi pe care îţi vine să o săruţi când îţi cântă cu cel mai sincer şi mai copilăresc glas şi cu cea mai jucăuşă licărire de scântei în privire: “Cel mai bine e de mine / Că am cizme din cauciuc.” Negreşit, Madeleine este cea mai zglobie “paiaţă” din toate paiaţele lumii, iar eu sunt cea mai norocoasă “fetiţă cu fundiţe” pentru că Made este, câteodată, “paiaţa mea”.

Gabrielle A.

Acum, când copilul din sufletul meu se ascunde în pădurea unor ani trecuţi, optez pentru o şi mai bună înţelegere a simpaticei “paiaţe”.