Poezie

Și-a primenit căsuța zile-n șir. Miroase a var prospăt și-a curat în fiece ungher... Nu-i niciun fir de praf și niciun pled nescuturat. Are și flori pe masă,-abia culese ce fac mai luminoasă odăița și 

flori-fluturi-fluturi-molie și fiori de plumb pentru domnișoara mireasă striga el pe ulițe și strigătul lui ca o lamă de ras ruginită vâscoasă tăia învelișul dimprejurul soarelui ieșea iarba scuturându-și degetele/ vene dar nu înțelegea de 

Ţi-aud bătând în inimă cuvinte pe care nu le spui... Chiar dacă taci și nu te-ncurci în paşi de jurăminte știu că mă vrei în preajmă şi mă placi aşa cum sunt: când mare zâmbitoare 

Am o durere-n piept ce nu mai vrea să plece, Nici păsări, nici berze nu vor s-o lecuiască, Nici apele nu vor să mi-o înece, Nici vântul să mi-o ceruiascӑ. Am o durere pe umărul 

Ca niciodată azi mi-e dor de tine Şi-atât de mult aş vrea să îmi opresc Pământu-n loc ca să-ţi întorci spre mine Vâltorile ce nu îmi mai şoptesc Niciun poem... Azi doare rău tăcerea Iar 

Iubit-o, visul meu de nicăieri Și de niciunde cu parfum de ploaie, Cu flori în păr și trup de liliac, Mă îmbătai în nopți de ursitoare. Cu o privire m-ai făcut vulcan C-o vorbă m-ai 

Mi-e dor să te privesc în dimineaţă, Când pe petale îţi aştern fiori Şi îţi înşiri pe pleoape rândunele ca pe aţă, Stand sub o streaşina de nori. Mi-e dor să te adulmec la amiază, 

Vremea de răsfăț mă leagă de-un vis Vremea de cântec îmi șuieră-n geam Dar plânge prezentul de dor prea mult nins Și-mi arde vremelnic putința ce-o am. Timpul mai cântă prin turle, doinind Iar negura 

Încep a se aprinde luminițe La margini de trotuare, la ferestre, Dar noaptea tot mai neagră, fără veste Întunecă în inimă dorințe. Încep a tremura ușor copacii De frica Lunii prea strălucitoare, Nu-i niciun nor 

Nu, nu am fost pregătită Când m-am trezit cu grădina înflorită Mă gândeam: ce să fac cu ele să nu piară? Tocmai în grădina mea să moară?! Când ploaia cădea neoprită Nu, nu am fost 

Mi-ai spune azi că mă iubești Fără să te mai grăbești Să dai răspuns crezând că mâine A fost scris că totuși vine. Mi-ai spune azi că ți-am fost dor C-ai îmbrăcat adesea haina unui 

E mult prea simplă primăvara, Fără de tine şi fără de mine, Când ghioceii nu-şi pot lua povara Ce niciodată nu le aparţine. E mult prea simplă primăvara Când mugurii foşnesc din pleoape Şi nici 

Iubind nu-nseamnă să rostești un nume mai nu știu cum, mai abreviat și nici nu-nseamnă adormire pe laturi diferite în același pat, ci mai degrabă splendidă trezie, același gând, aceleași năzuințe și asalt în inima 

Lumina Universului îmbrăţişând deşertul Prea multor rătăciri în suflete-nchistate, Îmi spulberă cu voia-mi a patimii bătaie Şi-mi dăruie pe astre o tainică cetate. Din lacrima Iubirii zideşte împăcarea Îmbrăţişarea caldă-n rupestrele altare; Un ultim gest 

Am primit toate instrucţiunile o dată cu nașterea toate piesele din puzzle-ul vieţii, dar copilul a venit plângând. Nu ştiam cine sunt eu cel din spatele scenei, cine suntem noi cei care am greşit jocul