Vânt. Bănuiesc că ar trebui să a plec, să fug din nou de tine. Obișnuiam să numărăm stelele și să atingem peretele rece de parcă așa toată căldură asta imensă ar dispărea. Îți citesc în
În întunericul ce mă străbate te găsesc zâmbind lejer. Ești plin de cercuri gri, întunecate Și umbre moi, deși nu crezi. Aș vrea mereu să te găsesc în bine Dar răul mă absoarbe neîncetat. Ai
Încă un zâmbet se naște pe fața ta ștearsă de griji. Îmi spui adio și închizi ușa. Nu mai există sfârșit, nu mai există început. Sunt blocată la mijloc, pe o punte a viselor unde
Aș vrea sa te visez mai des. Sau mai bine zis, să te visez. Măcar noaptea să îți văd chipul umbrit de atâtea griji și fericire absurdă. Să mă prinzi de mână, să îmi ataci
nu te-am ştiut nici când erai, nu te-am găsit nici când ai fost. un pas se frânge înspre tine o clipă mă întreabă... e vreun rost? tot ce-i apus acum se-aprinde e un dans ce
E timpul sa plâng. Să arunc lacrimi pentru toate clipele în care nu am avut curajul să o fac. Pentru toate momentele în care am fost dezamăgită, de viață sau de propria mea fire aberantă.
Ești ultima scăpare a ființei Și te visez mereu, chiar de nu-i noapte. Ești singurul ce nu-i ascuns Ești totul, rupt în mii de șoapte. E de ajuns să-ți simt privirea Și buzele ce cu
Poate că mâine va ploua din nou cu stele Și buzele vor știi să cânte șoapte De câte ori ai vrea să-mi prinzi iar mâna? De câte ori să-ți cadă ploapele în noapte? Nu știu
mă arzi în timp și timpul arde ești templul ce ridică umbre moarte. ești un sărut ce tăinuiește și zile-ploi și ploi în noapte. doar în deșert mai desenezi tăcere... nisipul a-necat și ale tale
În noi stă marea – fericire simplă Și focul ne îneacă visele pierdute. Credeam că nu voi mai iubi iar soarele Și toate vor fi doar apus și aripi frânte. Tu m-ai chemat la malul
Dacă pașii tăi ar fi cărare Lasă-mi picioarele să simtă căldura pământului. Dacă ochii tăi ar fi stele Lasă-mi privirea să viseze spre cer. Dacă sufletul tău ar fi tunet Spulberă-mi inima și lasă-mă să
Vreau să vorbim despre fluturi. Nu despre cei din natură, pe care balaurii îi aleargă triști și lumina îi sparge de zorii zilei. Vreau să vorbim despre fluturii pe care i-ai înghițit fără milă. Îi
eu stau și te privesc tu-ncerci să rupi o rază din tăcere și să mi-o strivești de tâmple... nu știu ce să îți spun. cuvintele m-au părăsit de multă vreme și în fuga asta după
Tu stai pe-un mal și mă privești Iar ochi-ți cânta doar strigarea Și poate că ai vrea să pleci Dar oasele nu îți ascult-acum chemarea. Poate că ieri ai mai zâmbit Atunci când mi-ai zărit
O vreme am continuat să ne zâmbim, de parcă nu am fi știut că dimineața va sosi cu noi idei și regrete. Îți simteam mâinile reci și aspre de atâtea cicatrici ignorate de vreme. Nu