E timpul sa plâng.
Să arunc lacrimi pentru toate clipele în care nu am avut curajul să o fac. Pentru toate momentele în care am fost dezamăgită, de viață sau de propria mea fire aberantă. Pentru toate orele în care te-am așteptat cu speranță în suflet și nu ai mai venit. Pentru toate zilele în care m-am rugat să pleci și tu ai rămas.
E crud atunci când lumea se așteptă la iubire din partea unui suflet mut. Când tot ce a rămas e o gară a amintirilor, unde trenurile nu pot fi coordonate de nimeni. Unde vrei să cobori, dar afară e prea frig. Atunci când te expui, nu o poți face cu jumătate de inimă, pentru ca mintea ta e prea inteligentă, sau poate conștiința ta prea prost construită.
Așa că iubești tot ce prinzi în cale, până te izbești de nepăsare sau de prea multă dorință. Până ce te lovești de un pod al amintirilor, unde ambele părți sunt pierdute în zare. Și continui să alergi, știind că nu poți scăpa de dorul de sine. Și poate te împiedici pe parcurs de un suflet damnat la nepăsare. Poate că podul v-a adus împreună, sau poate te-a așteptat o viață să-l ridici spre mare.
Continui să iubești, cu nepăsarea clipei de ieri, a dorului de azi sau a dezamăgirii de mâine.
