Puteți susține WebCultura, cu ce sumă doriți, prin intermediul butonului PayPal de mai jos. Mulțumim!
(Și, în primul rând, despre frică.)
Pentru că sunt atât de multe lucruri la care ajungem să renunțăm de frică, lucruri despre care nu întrebăm sau nu ne dorim să întrebăm de teamă să nu rănim, de teamă să nu ne trezim răniți, de teamă să nu părem neinteresanți, încât ajungem să le purtăm cu noi, ca pe niște gânduri ce plutesc în spațiul care ne cuprinde.
Frica, o emoție care ne închide fără să ne dăm seama, încât putem ajunge să privim viața și oamenii de la fereastră, dacă nu o stăpânim noi pe ea. Cea care acționează ca o paralizie pe lanțul dintre simțuri și minte, iar prada suntem noi. Și nu poți fugi de ea. E doar o amăgire că poți. O vei găsi alergând alături de tine.
Fiecare dintre noi ajunge să o trăiască, într-un fel sau altul, diferă doar ce anume o declanșează. De cele mai multe ori nu suntem conștienți de existența ei decât atunci când ne trezim față în față cu ea.
Câte frici ne pot cuprinde? Multe. Frica de a nu fi iubit, de singurătate, frica de moarte, frica de a nu fi apreciat, de înălțime, de adâncime, iar lista rămâne deschisă pentru ca fiecare dintre noi să așeze în liniște și acceptare, fricile așa cum îl locuiesc, așa cum îl stăpânesc.
Și așa, numindu-le, să ne găsim scut pentru orice vreme.
Scutul meu indiferent de vreme este credința, pentru că alături de ea mă simt puternică. Important este să crezi indiferent în ce alegi să crezi, pentru că doar crezând poți reuși să le stăpânești. Iar încercând, putem rupe câte un lanț care ne înrobește, un lanț căruia alegem să-i purtăm greutatea.
