Parfumul iubirii mele

Cred în iubirea aia adevărată deși mi-am luat-o peste suflet de câteva ori. Cred într-un el frumos, bun la suflet și pentru totdeauna. Cred…

Zilele trecute, o prietenă de a mea m-a sunat. A trebuit să aștept minute bune până când ea a putut să spună un simplu: “Bună!”. În telefon se auzea doar cum plânge o femeie. Ați auzit vreodată cum plânge o femeie care iubește? Nu una rănită. Una rănită care iubește! Te frânge…

“Mi-a frânt inima! M-a înșelat și mă înșeală!”

Am întrebat-o ce s-a întâmplat. Am sperat să nu fie totuși ceva groaznic. Ceva rău. Ceva de nereparat.
A spus: “Mi-a frânt inima! M-a înșelat și mă înșeală!”.

Am tras aer în piept și am închis ochii. Era ceva rău. Și când e vorba de inimă, uneori, nu e de reparat. Cine poate repara un om care iubește? Doar un alt om care îl va iubi. O altă iubire. Așa spun toți când suferi. De parcă iubirile astea stau așa, pe garduri, la discreția noastră, iar noi  le-am găsi peste tot fără să ne facem probleme: “O, nu e nimic! Te schimb cu iubirea asta, că pare mai pe măsura inimii mele!”. Uneori, da, se întâmplă. Se întâmplă să apară în timp cineva care să ne vindece, să ne repare cumva de rănile noastre sângerânde. Alteori, ne reparăm singuri. Cu uitare.

De fapt, uitarea în sine nu există. Nu există “am uitat”. Există doar faptul că ne umplem timpul, activitățile și gândurile cu tot felul de alte gânduri, ca să nu ne mai amintim. Învățăm să mai sperăm o speranță, să mai visăm un vis, să mai încercăm niște emoții. Câteodată, putem să nu ne mai amintim câteva ore. Alteori, săptămâni. Câteodată luni sau ani.

Și se întâmplă “neașteptata”. Ceva! Mereu trebuie să fie ceva: un miros, o culoare, un pulovăr, o rochie, un râset, o melodie. La tine nu se mai aud melodiile acelea ale voastre în casă. Le-ai anulat. Dar una dintre ele se aude la radio. Într-o seară. Și nu știi de ce, în mijlocul oamenilor cu care tu de obicei râzi, bei o gură de vin, glumești, te trezești dintr-o dată, plângând. Și te simți ca o fraieră. Sau un fraier. Deși ei nu te văd așa. Toți au trecut pe acolo, iar cine nu a trecut nu își permite să râdă de tine în avans. Știe că și el o poate păți.

“Naiba să îl ia de facebook, numai belele aduce!”

La mine de exemplu, reamintirea e zilnică. Și doare ca naiba. Ba îmi amintește de el un parfum. Ba o melodie. Ba pagina de facebook al vreunui prieten comun.  Sau ne-comun, dar pe pagina căruia intru din curiozitate sau masochism sufletesc. Într-o zi de exemplu, a trecut un bărbat pe lângă mine. Mirosea a STR8. Mi-au dat lacrimile instantaneu. Pe bune dacă nu, ajung să cred că lacrimile astea curg fără noi. Așa, de parcă au o voință proprie! Îmi venea să alerg după el și să îl rog să mă țină în brațe măcar cinci minute. Atât! Să mă țină în brațe. Mă bucur că nu am îndrăznit. În schimb am mers acasă și am bocit toată ziua, ca o proastă.

Revenind la prietena mea. I-am răspuns și eu ca mulți alții: “Haide, măi, de unde știi?”. Ce poți să răspunzi când cineva îți spune așa ceva? Iar ea a spus pe nerăsuflate: “Se iubesc în văzul lumii! Chiar și pe pagina lor de facebook!”.

Am oftat. “Naiba să îl ia de facebook, numai belele aduce! De ce ne-o face oare plăcere să ne înghesuim toți așa în facebook-ul ăsta ca într-o cafenea publică unde uneori te simți ca într-o casă de toleranță? Nu știu!”.

I-am răspuns: “Poate vrea să te facă geloasă sau înțelegi tu greșit!”. Am închis ochii, am bătut din picior și m-am strâmbat. Eram deja nervoasă eu pe mine de ceea ce spuneam. Dar eram total în afara problemei. Apoi, după ce a simțit că mă pierd – prietenele  au un simț al naibii de dezvoltat, parcă sunt niște copoi sau gps-uri specializate, simt tot – a început să îmi povestească: cum a aflat, de unde a aflat, cum el i-a recunoscut într-un final, după ce a jignit-o și a făcut-o proastă, geloasă și sensibilă din cale afară. Asta mă distruge pe mine psihic cel mai mult! Cum își permit oamenii după ce că ei sunt cei care mint, înșeală, se hrănesc din naivitatea și sufletul tău, tot ei sunt cei cu steagul sus, cu gura mare și jignirile!

“Cum să spui așa ceva?”

Și după ce a luat o gură de aer, mi-a spus izbucnind din nou în plâns: “Și e măritată!”. Mda! Ce mai puteam spune? Nimic. Am înghițit în sec. Măritatele astea! Parcă sunt cea mai groaznică specie de fufe când e una să fie! Parcă recunoșteam istoria tuturor întâmplărilor. Naivităților. Încrederii și îndrăgostelii prostești fix și exact de cine nu ar trebui. Dar asta e! Se întâmplă. Păcat însă că nu ne este dovedit contrariul și povestea să fie una frumoasă. Ca în povești. Ce? De ce zâmbiți? Eu chiar cred în ele! Cred în iubirea aia adevărată deși mi-am luat-o peste suflet de câteva ori. Cred într-un el frumos, bun la suflet și pentru totdeauna. Cred.

Și ca și când nu era de ajuns, îi spun și eu: “Lasă iubita, când aia s-o sătura de el, va vedea că tu ai fost lângă el mereu și ți-a păsat sincer de el! Va vedea că îl iubești cu adevărat!”. Am închis din nou ochii. Am tras o înjurătură printre dinți și mi-am pus mâna pe frunte. “God! Cum să spui așa ceva?” Am diminuat toată valoarea ei. Am anulat-o, practic. Era ca și când i-aș fi zis: “După ce face aia mizerie, tu rămâi să mănânci de pe jos!”.

A râs. Măcar atât am reușit să fac. Să o fac să râdă. Bine că măcar prietenele mele sunt inteligente. “Nu va mai avea ce vedea! Eu nu sunt roată de rezervă și nici tablă de darts. Nu vreau să stau și să mă uit la el, care nu știe ce vrea de la viață și de la o relație, cum încearcă toate femeile ca să își dea sau nu seama că eu sunt cea mai bună! E fix problema lui! Numai că mă doare și am vrut să plâng și eu pe umărul tău. Iartă-mă! Am uitat! Am uitat că și tu ai luat-o în suflet de curând! Ești bine?”.

Când îți mor sufletul, încrederea, visele…

Am zâmbit și eu. Apoi, am plâns amândouă la telefon. Ca două rănite pe frontul cel mai dureros al vieții. Preferam să lupt în Afganistan, Mărășești, Novgorod. Pe fronturi de luptă adevărate și nu așa. Când e să mori de tot parcă nu doare cum doare atunci când îți mor sufletul, încrederea, visele! Când mori, mori! Rămân alții să te sufere! Dar când ești rănit de moarte în suflet și rămâi să sângerezi – zile, luni, ani și uneori o viață întreagă – parcă nu mai e la fel. Parcă prea te doare a nu știu ce să fac! Și chiar nu știi.

Nu am să înțeleg niciodată de ce bărbații – și, evident, și femeile, dar aici era vorba de un bărbat – ajung să înșele într-o relație. Nu ar fi mai frumos să plece din prima și să își vadă liniștit de a doua? Ar fi chiar mai relaxant. Apoi, nu înțeleg de ce ajung să înșele cu femei măritate. De fapt, înțeleg, dar nu știu exact care din aceste teorii ale mele a fost valabilă la mine și la prietena mea.

Mă gândesc că unora le este greu să își asume responsabilitatea într-o relație. Sau poate le este teamă. Teamă să se implice și apoi să rămână singuri. Sau poate nu le place să trăiască după niște reguli firești ale unei relații. Când ești cu cineva care te iubește și îi pasă de tine, vrei, nu vrei, trebuie să îți trasezi niște limite. Trebuie să înveți să stai în banca ta și doar să privești. Trebuie să înveți să nu rănești omul de lângă tine cu gesturi puerile și vulgare. Să ai grijă de relația ta. Să îi înțelegi ieșirile, geloziile uneori.

Tot felul de bărbați. Și tot felul de femei…

O relație cu o femeie măritată, însă, te scutește de toate acestea! Ea îți dăruiește o himeră! Un iz de parfum după care tu alergi ca prostul. Ca Jerry în desenele animate când zboară după firul acela de miros de brânză. Te cheamă, se plânge, te ademenește, te înlătură. Un joc permanent și pervers. Egoist. Unul în care, însă, nimeni nu cere nimic, nu așteaptă nimic, nu e gelos și nu îi pasă de viața particulară a celuilalt când nu fac sex. Că la asta se reduce tot. La sex intelectual pe chat sau particular, în paturile conjugale. Aș spune că până într-un loc, mai, mai că îmi vine și mie să încerc. Nu de alta, dar pare chiar distractiv și satisfăcător. Până într-un punct! Acela care face diferența între cei care chiar iubesc și ceilalți. Iar eu prefer să iubesc!

Mă gândesc apoi, că unii le preferă deoarece pe ele scrie interzis! Știți voi, fructul! Cu cât e mai departe de gardul tău, cu atât mai mult îți vine să sari gardul cu orice preț și să îl culegi. Te înfrupți din el de parcă nu ai mai mâncat fructe până atunci, iar după ce ți-ai dat seama că ai mâncat tot ce era de mâncat și nu îți dorești mai mult de atât, pleci. Tot mai bune restul, pe care nu le poți mânca deodată cu totul. Nu?

Și mai sunt aventuroșii. Cei care încearcă tot ce se poate, iar măritatele sunt doar una din categoriile răsfoite de ei.

Parfumul iubirii mele

Una peste alta, eu învăț să nu mă mai întreb nimic. Să iau viața asta fix cum este și oamenii fix cum sunt. Nu poți cere unde nu este și de unde nu ți se va da și nu poți să iei pur și simplu dacă știi că acolo nu e ceva pentru tine. Fiecare face după cum simte și va avea la un moment dat exact după cum face! Și simte. Că într-un anume moment doare foarte tare? Doare.

Poate așa creștem noi, oamenii mari. Poate așa ne învățăm lecțiile și ne formăm pentru ceea ce trebuie să fie într-o zi. Nu știu. Știu însă că, uneori, tare mi-ar place să fim mai buni unii cu alții atunci când iubim. Sau când nu iubim. Indiferent de ce s-a născut o relație, e mai bine parcă să ne respectăm unul pe altul decât să ne batem joc!

***

Și va mai trece. Va trece mult până când am să uit mirosul de STR8, dar cu siguranță va fi unul pe care nu îl voi mai simți în patul unor femei măritate.  Sau în chatul lor. Sau pe paginile lor de facebook. Va fi un parfum unic, creat special doar pentru mine! Și patul nostru! 🙂