Aș vrea sa te visez mai des. Sau mai bine zis, să te visez. Măcar noaptea să îți văd chipul umbrit de atâtea griji și fericire absurdă. Să mă prinzi de mână, să îmi ataci toata nebunia și să mă ridici din negurile care m-au cuprins.
Uneori mă întreb cum poți visa un albastru atât de liniștit fără să fi văzut vreodată marea? Poate ea te-a visat. Poate ai zburat peste valuri și ți-ai făcut loc în ventriculii mei atât de obosiți.
E puțin spațiu în inima mea și simt cum sângele mă strânge ca un ghimpe invizibil. Sunt o furtună ce e pe cale să explodeze, iar chipul tău nu merită somnul adânc. Nu pot să îți infectez pleoapele cu teama mea de întuneric și grija că voi fi străpunsă.
Te iubesc, așa cum lumina iubește orice colț îmbâcsit cu umbră, așa cum viața se scurge prin orice făptură respingătoare.
Nu am ales să fiu așa. Duc mereu o luptă, o luptă fără sfârșit și fără început. Și în final ajung să plâng de fericire că te am, de teamă că o să te pierd. Și toate visele se frâng, și te chem să mă strângi până când oasele mele vor înflori sub atingerea ta.
Acum… aș vrea să nu te mai visez. Aș vrea să fii aici, lângă ființa asta nătângă și naivă. Să nu mai sper. Să nu mă mai îngrop sub cuvinte fără noimă. Să nu mai fii doar tu. Să nu mai fiu doar eu. Aș vrea să fim.
