Între tată și mamă stă așezat copilul: sămânța care prinde rădăcini.Pornind de la gândul maestrului Aïvanhov, unde tatăl este intelectul, iar mama inima, gândul m-a dus la copil, rodul împletirii celor două.
Ce poate fi mai complet decât rodul care le conține pe amândouă, simțire și rațiune?
Între simțire și rațiune călătorim prin viață. Coborâm din minte pentru a ne încălzi în brațele simțirii: iubirea. Apoi urcăm, pentru a ridica iubirea la rangul care i se cuvine, a o desprinde de trup, pentru a nu se limita doar la atât. Acest sentiment de o profunzime necunoscută…
Copilul poate lua o formă lumească sau poate fi legătura însăși dintre cei doi, cea care îi alimentează.
Creșterea celor doi aduce tărie, vigoare și dorința de a continua. Iar lucrarea care îi leagă le dă veșnicia. Esențe ce fuzionează pentru a construi, pentru a se construi și a deveni nemuritori.
Desigur, pe drumul timpului pot apărea conflicte între intelect și inimă. De ce? Simplu. Inima este asemenea unui cal neîmblânzit, pe când intelectul caută să-și asigure supraviețuirea. Pe drumul dintre acestea se dau lupte, însă în parteneriat nu există câștigător. Există doar o completare. Un avânt, un popas, un pas înapoi, un pas înainte, un dans în căutarea echilibrului. Gimnastică. Da, nu e ușor, dar nici imposibil. Depinde de voință și de dorință. Nu este despre control, dar nici despre naivitate. Este despre asumarea faptului că nu deținem adevărul întreg.
Prinși în lupte, coborâm sau urcăm și ne limităm percepția. Inima și intelectul devin parteneri când învață că nu-și aparțin unul altuia, ci se completează, se cresc și se minunează de ceea ce devin alături unul de celălalt. Controlul trăiește în frică. Dependența, în neasumare. Opusul lor – în curaj, în voință și în dorință.
