Cândva, îndrăgostirea…

Cândva, prima îndrăgostire, stârnea astfel de gânduri și sentimente. Și, foarte probabil, încă le mai stârnește. Doar că, sub atâtea zâmbete de complezență, nu mai știm să auzim ce se întâmplă în noi. Și aproape că nu ne mai pasă.

Vezi, mamă, ce mă doare! şi pieptul mi se bate,
Mulţimi de vineţele pe sîni mi se ivesc;
Un foc s-aprinde-n mine, răcori mă iau la spate,
Îmi ard buzele, mamă, obrajii-mi se pălesc!

Ah! inima-mi zvîcneşte!… şi zboară de la mine!
Îmi cere… nu-ş ce-mi cere! şi nu ştiu ce i-aş da;
Şi cald, şi rece, uite, că-mi furnică prin vine;
Îm braţe n-am nimica şi parcă am ceva.

Că uite, mă vezi, mamă? aşa se-ncrucişează,
Şi nici nu prinz de veste cînd singură mă strîng,
Şi tremur de nesaţiu, şi ochii-mi învăpăiază,
Pornesc dintr-înşii lacrămi şi plîng, măicuţă, plîng.

Ia pune mîna, mamă, -pe frunte, ce sudoare!
Obrajii… unul arde, şi altul mi-a răcit!
Un nod colea m-apucă, ici coasta rău mă doare;
În trup o piroteală de tot m-a stăpînit.

Oar’ ce să fie asta! Întreabă pe bunica:
O şti vrun leac ea doară… o fi vrun zburător!
Ori aide l-alde baba Comana, ori Sorica,
Ori du-te la moş popa, ori mergi la vrăjitor.

Şi unul să se roage că poate mă dezleagă;
Mătuşele cu bobii fac multe şi desfac;
Şi vrăjitorul ala şi apele încheagă;
Aleargă la ei, mamă, că doar mi-o da de leac.

De cum se face ziuă şi scot mînzat-afară
Ş-o mîi pe potecuţă la iarbă colea-n crîng,
Vezi, cîtu-i ziuliţa, şi zi acum de vară,
Un dor nespus m-apucă şi plîng, măicuţă, plîng.

Brînduşa paşte iarbă la umbră lîngă mine,
La rîuleţ s-adapă, pe maluri pribegind;
Zău, nu ştiu cînd se duce!, că mă trezesc cînd vine,
Şi simţ că mişcă tufa, auz crîngul trosnind.

Atunci inima-mi bate şi sai ca din visare.
Şi parc-aştept… pe cine? şi pare c-a sosit.
Acest fel toată viaţa-mi e lungă aşteptare,
Şi nu soseşte nimeni!… Ce chin nesuferit!
În arşiţa căldurei, cînd vîntuleţu-adie,
Cînd plopul a sa frunză o tremulă uşor
Şi-n tot crîngul o şoptă s-ardică şi-l învie,
Eu parcă-mi auz scrisul pe sus cu vîntu-n zbor;

Şi cînd îmi mişcă ţopul, cosiţa se ridică,
Mă sperii, dar îmi place- prin vine un fior
Îmi fulgeră şi-mi zice: «Deşteaptă-te Florică
Sunt eu, viu să te mîngîi…» Dar e un vînt uşor!

Oar’ ce să fie asta? –Întreabă pe bunica:
O şti vrun leac ea doară… o fi vrun zburător;
Ori aide l-alde baba Comana ori Sorica,
Ori du-te la moş popa, ori mergi la vrăjitor.”

Aşa plîngea Florica şi, biet, îşi spunea dorul
Pe prispă lîngă mă-sa, ş-obida o-neca;
Junicea-n bătătură mugea, căta oborul,
Şi mă-sa sta pe gînduri, şi fata suspina.

Era în murgul serii şi soarele sfinţise;
A puţurilor cumpeni ţipînd parcă chema
A satului cireadă, ce greu, mereu sosise,
Şi vitele muginde la zgheab întins păştea.

Dar altele-adăpate trăgea în bătătură,
În gemete de mumă viţeii lor striga;
Vibra al serii aer de tauri grea murmură;
Zglobii sărind viţeii la uger alerga.

S-astîmpără ăst zgomot, şi-a laptelui fîntînă
Începe să s-auză ca şoaptă în susur,
Cînd ugerul se lasă subt fecioreasca mînă
Şi prunca viţeluşă tot tremură-mprejur.

Ion Heliade Rădulescu,
(6 ianuarie 1802 – 27 aprilie 1872)
Zburătorul

Become a Patron!