Oameni de zăpadă

O poezie despre iubirea și iarna din noi.

Ninge sfânt și păgân
numai ochii ne rămân
despărțirea s-o mai vadă
că, în rest, noi ne-am stins
și-am ajuns de-atâta nins
niște oameni de zăpadă.

Ninge fără milă, ninge și ne doare,
ninge cu fărâme albe de pian,
ninge cu tristețe și cu felinare
ninge ca la moartea încă unui an.

Câți au fost de gardă – voie cer să doarmă
câți au fost cu somnul rătăcesc pe străzi,
ne aflăm în lume ca în țevi de armă
când sugrumă lupii fragedele prăzi.

Ninge fără milă, cu vinovăție,
ca o inculpare, ca un martor mut,
ninge cu o nuntă, ninge și sfâșie,
se fărâmițează ultimul salut

Vai de noi, femeie, ninge-a despărțire,
vom pleca departe, unde-avem de mers,
ninge să despartă gheață și iubire,
oarbe felinare cad din univers.

Ninge ca pe piatră peste carnea noastră,
ninge ca pe munte, ninge ca pe mort,
ninge incurabil, molimă albastră,
ninge pe vaporul scufundat în port.

Ninge peste buze, ninge peste pleoape,
ninge peste îngeri, ninge peste văi,
ninge peste clopot, ninge peste ape,
ninge incredibil peste ochii tăi.

Ninge în neștire, otova, aiurea,
ninge ca-n porecle, ninge ca-n blestem
ninge ca un trăsnet, ninge ca pădurea,
ninge să se stingă vocea când te chem.

Ninge ca-n Esenin și-n poema rusă,
ninge fantomatic și bacovian,
ninge că sunt rece, ninge că ești dusă,
ninge ca la moartea ultimului an.

Adrian Păunescu,
Oameni de zăpadă