Nu te dorește-aproape nimeni, deși te-așteaptă toți să vii…
Mireasă-a brazilor geometrici și-a brazdelor însămânțate – solemnitate albă, rece, fatală, mută și divină – tu vii cu grații de Madonă sau de Fecioară bizantină și pleci cu gesturi de bacantă, stigmatizată de păcate.
Nu te dorește-aproape nimeni, deși te-așteaptă toți să vii… Și frumusețea ta bizară n-o cântă nimeni decât, poate, îndrăgostiții de imagini abstracte și imaculate – cuminții tăietori de lemne și nebunaticii copii.
Și totuși, când cobori – suspectă, insinuantă și egală – pe câmp, pe arbori și pe ape, pe străzi, pe case și pe noi, tu schimbi în plăsmuiri lunare întreaga pastă de noroi, iar pe Maria din Magdala o-mbraci în peplum de vestală.
Și-n timp ce toți, deopotrivă, pigmei și umiliți, simțim puterea-ți magică ce-ngheață, distruge, arde și creează, doar ciorile, sacerdotale te mai insultă și-ți pătează – cu ieroglifele lor negre și stranii – albul unanim.
Ion Minulescu,
(6 ianuarie 1881 – 11 aprilie 1944)
Strofe pentru zăpadă (martie 1920)
