Nu trebuie să ne întristeze gândul că vom dispărea la un moment dat. Până la urmă noi știm – nu-i așa? – că suntem în posesia unei alcătuiri finite. Provocarea cea mai frumoasă a vieții este de a creea, cu nesfârșită răbdare, dintr-o materie finită, chiar și un singur gând sau o singura faptă care poate ieși de sub osânda timpului. Respectul față de nevoile și fragilitatea aproapelui, încercarea de a ne pune în serviciul bucuriei celor de lângă noi poate supraviețui dispariției noastre. Ceea ce numim eternitate în ordine umană are de a face cu arta de a ne risipi frumos pentru împlinirea celor de lângă noi. Perpetuarea binelui este singura veșnicie dată pământenilor.
Suspendarea firavă a vieții peste un abis necunoscut, conștiința că, în cele din urmă, vom dispărea generează un șir de întrebări pentru care nu avem răspunsuri definitive, ci doar forme de atenuare a spaimei, forme care, luate împreună, au generat povești de o uluitoare frumusețe. În fond, neștiind ce este cu adevărat dincolo de hotarul morții nu îti rămâne altceva decât să traiești misterul disipându-I în cele mai frumoase conținuturi de viață.
Faptul că moartea nu inhibă în noi bucuria de a trăi mi se pare formidabil. Aș fi chiar înclinat să cred că tocmai finitudinea vieții noastre poate fi resortul celor mai frumoase împliniri umane. Deliciile existenței iau forme uneori splendide deși trăim orientați iremediabil spre linia unui orizont ale cărui mistere rămân, totusi, intraductibile rațiunii noastre. Daca stau bine să mă gândesc, omul este cea mai minunata ființă pentru că, desi are conștiința nedemontabilă a propriului sfârșit își trăiește cea mai mare parte a vieții bucurându-se ca și cum realitatea certă a mortii ar fi o noțiune vidă.
Faptul de a găsi bucurie, multiplicând farmecul și voluptățile vieții în interiorul unui segment finit înconjurat și saturat de mister, faptul de a face din primul țipăt de viață inceputul unei cântec arcuit peste bolta lumii mă face să cred că dincolo de linia morții mai este totusi ceva.
Inexistența unui sens absolut de viață este una dintre cele mai frumoase libertăți și se traduce prin invitația subiacentă de a găsi propriul tău sens sub nimbul căruia orice demers al vieții să nu pară o iluzie. Cred că cel mai frumos pariu existențial pe care îl poate face un om este de a lăsa ceva durabil în urma lui. Nu moartea mi se pare tragică, deși ne induce tristețe, ci faptul de a nu savura îndeajuns palpitul existențial, de a nu face nimic cu viața care ni s-a dat! Înainte de a pleca o putem stoarce de toate esențele ei.
Suntem o verigă dintr-un lanț ce pare infinit, suntem un amestec sublim de humă și cer, suntem materia primă din care răsare, uneori ca un strigăt, cel mai frumos sunet al cărui ecou, după ce va fi atins marginile universului, se întoarce la noi ca o confirmare că zbaterea noastră nu este lipsită de noimă.
