Uşa interzisă.
“«Principiul jurnalului» este unul al spovedaniei (ajung la mine mărturisindu-mă) combinat cu descoperirea de sine a celui care îmi citeşte mărturisirea (te ajut să ajungi la tine prin mine). Mă ofer mie, dar de fapt mă ofer ţie. Rezultatul este un eu lărgit în care «eu» şi «tu», străini până atunci, ne apropiem atât de mult încât ne tămăduim împreună: eu mă împac cu mine ajungând la tine, tu te descoperi pe tine descoperindu-mă pe mine şi te împaci cu tine“.
Aceasta ar putea fi fraza-cheie care să explice menirea unei cărţi precum Uşa interzisă. Dincolo de valoarea literară (recunoscută printr-o seamă de premii şi prin statutul de best-seller), meritul absolut al cărţii este că prezintă o-felie-de-viaţă-aşa-cum-este, iar când personajul principal se întâmplă să fie Gabriel Liiceanu, felia-de-viaţă capătă greutatea unui exemplu de prestigiu. Şi ce poate fi mai frumos decât să vezi cum un om devenit instituţie naţională îşi leapădă inevitabilele măşti şi vine în faţa ta, cititorul anonim, pentru a-ţi “povesti“ despre sine, şi face asta uneori cu smerenie şi amărăciune, alteori cu duioşie şi umor, transformând fiecare pagină într-un act de generozitate a cărei unică răsplată este luminarea şi bucuria celuilalt.
De unde a pornit totul?
“… dintr-un motiv foarte simplu: îmi era, sufleteşte, nespus de rău. Am început să scriu aşa cum în căderea pe o pantă abruptă te agăţi de tot ce îţi iese în cale: cădeam trăgând după mine propriile mele cuvinte. Iar cuvintele erau ultima barieră pe care o mai puteam pune în faţa răului, singurul «lucru» peste care am dat pipăind în jurul meu, arma pe care am ridicat-o pentru a încerca o ultimă rezistenţă înaintea cedării finale. Voiam, dublând răul acesta prin cuvinte, să-l alung, sau măcar să-l ţin la distanţă, numindu-l.”
Rolul jurnalului?
“Un suprem exerciţiu de exorcizare, de scoatere la aer şi lumină a conţinuturilor leneşe din mine, aruncate alandala într-o cămară fără ferestre, reziduuri enorme, adunate de-a lungul anilor prin amânări repetate ale momentelor când trebuia să fac curat. Din acest punct de vedere, jurnalul este soluţia pe care am găsit-o pentru a putea continua să trăiesc.”
Solid ancorat în timpul istoric (3 mai 2001 – 2 octombrie 2002), jurnalul lui Gabriel Liiceanu refuză continuitatea cronologicului propunând o alta, mai puţin aparentă, dictată de evoluţia interioară a protagonistului. Aşa se face că există numeroase trimiteri în trecut, dar şi paranteze copioase referitoare la prezent. Acest glissando trecut–prezent, rafinat dozat, aduce întru câtva cu o călătorie iniţiatică. De ce spun asta? Pentru că nu este propriu-zis jurnalul unui om, nici al unei cărţi, ci jurnalul întâlnirii unui om cu o carte. Omul? Gabriel Liiceanu. Cartea? Sein und Zeit de Martin Heidegger. O întâlnire continuată cu o luptă la capătul căreia omul iese biruitor:
“În această perioadă am trăit, dintr-un punct de vedere esenţial, ediţia abreviată a vieţii în general şi, pe fundalul ei, risipa şi eşecul de până acum al propriei mele vieţi. Am avut, aşadar, la dispoziţie 90 de zile. Spuneam că «le-am umplut bine». Ceea ce înseamnă că voi ieşi din ele mulţumit: nu le-am trăit la întâmplare, le-am supus unei idei, unui program şi unei fapte împlinite (am terminat de verificat traducerea la Sein und Zeit – şi l-am înţeles!). Perioada asta a avut rotunjime. Ies din ea având-o în urma mea ca pe o bucurie. […] De aceea ies din timpul acesta fericit şi fără regrete. A fost un timp plin. Nu l-am ratat.”
Aceasta este frumuseţea cărţii, aici se află secretul unui destin care reuşeşte să se salveze, aceste rânduri ar trebui citate oricărui tânăr, iar nu episodul “Gentuţa cu sticluţa“ (altminteri grozav!).
Merită totuşi menţionate – pentru savoarea lor – cele două desfăşurări “coregrafice“ cu Liiceanu în rol de solist: una la Heidelberg, cealaltă la Tescani, în compania lui Andrei Pleşu. Nici mai mult nici mai puţin decât Lacul lebedelor! Reperele sale? Platon şi Heidegger. Noica, Eliade, Cioran.
Lumea interioară a lui Gabriel Liiceanu “se ţine laolaltă“ prin virtuţile remarcabile ale unui fluid magic numit prietenie. Andrei Pleşu, Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, Henri Wald, Alexandru Paleologu, Horia Bernea, Ştefan Augustin Doinaş, Vlad Zografi, apoi tinerii Cătălin Cioabă şi Bogdan Mincă, figuri luminoase în care autorul se regăseşte retrăindu-şi, împlinită, tinereţea.
Înduioşătoare şi de mare preţ sunt paginile despre cuplul Monica Lovinescu– Virgil Ierunca, dumnezeieşti cele despre fiul său, “Flipi“–Ştefan:
“Mă duceam, mă aşezam pe marginea patului şi îmi lua mâna. Mi-o strângea tare, în reprize, ca într-un joc între băieţi care îşi încearcă forţa. De sub demonstraţia ludică de bărbăţie răzbătea, pudică, sfioasă, travestită o fără de margini nevoie de iubire. Atunci îi descopeream splendoarea, sufletul şovăitor ca paşii speriaţi ai unei balerine, fiinţa învoaltă care se deschidea într-un evantai de întrebări uimite, toate adresate mie, izvorâte din credinţa că eu ştiu totul, că sunt instanţa în care s-au cuibărit răspunsurile la toate întrebările lumii. Mă descurcam cum puteam, uneori cu sentimentul că sunt un impostor de anvergură”.
Şi tot aici, pentru că textele comunică în frumuseţea lor , iată ceva neaşteptat – rugăciunea unui filosof:
“Fă, Doamne, ca fapta mea să ţină şi ca tot ce am construit în ani să nu se năruie peste noapte.
Fă, Doamne, să nu-mi fie teamă că, trezindu-mă dimineaţa, voi găsi lucrurile altfel decât le-am lăsat înainte de a adormi.
Fă, Doamne, ca locul acela să prindă cheag şi ca lucrurile lumii noastre să capete chip şi alcătuire.
Dă-mi, Doamne, iluzia cea bună, care să mă lase să fac ca şi cum totul ar avea un rost şi ca şi cum Tu ai fi.
Ajută-mă, Doamne, să mă împac cu mine.”
Şi despre cărţi, cu autoritatea unui profesionist şi vocea unui îndrăgostit:
“Ştiu când o carte e «bună». Criteriul este simplu: ea trebuie să te mute în lumea pe care o deschide. Indiferent dacă este vorba de literatură, de eseu sau de un tratat de filozofie, autorul trebuie să construiască din inteligenţa, fantezia, speculativitatea sau sensibilitatea lui o lume care până atunci nu existase. Iar în lumea aceasta, de îndată ce ai pus piciorul în ea, tu ca cititor trebuie să nu mai poţi ieşi. Poarta lumii din care ai venit, poarta lumii obişnuite trebuie să se închidă o vreme în urma ta şi tu trebuie să uiţi că lumea aceea, care până atunci fusese singura reală, există cu adevărat.”
Iar Gabriel Liiceanu se ţine de cuvânt. Este ceea ce reuşeşte în mod exemplar cu “Uşa interzisă“. Pe care nici nu poţi şi nici nu vrei să o laşi din mână până ce nu ai isprăvit-o. Cât despre faptul că şi-a dus până la capăt gândul cel bun legat de traducerea lui Sein und Zeit, Gabriel Liiceanu merită nu doar de “bere cu palme la restaurant“, ci și deplina noastră admiraţie.
