Gabriel Liiceanu despre subminarea relației dintre sexe.
Nimeni nu poate să conteste primitivismul societăților organizate pe supremația mușchilor. Că este o barbarie să proclami dreptul de dominare al unui sex asupra altuia și să împarți sexele în “tari” și “slabe” ține, iarăși, de evidență. Dar se poate rezolva acest conflict și se pot elimina consecințele unei injustiții istorice prin încercarea de a șterge diferența dintre sexe?
Splendoarea întâlnirii dintre ele nu are loc tocmai în virtutea diferenței lor? Iar promovarea acestei diferențe trebuie oare să se facă neapărat în vederea năpăstuirii unuia dintre sexe? De ce nu s-ar face ea în beneficiul amândurora? De veme ce există atracție sexuală între sexe diferite, este firesc ca bărbatul să fie tentat să-și pună în lumină masculinitatea, așa precum femeia feminitatea. Dacă fiecare individ este interesat de traiectoria erotică a vieții sale, e normal ca el să-și dorească să întâlnească un reprezentant cât mai bine conturat al celuilalt sex.
Pot fi diferențele biologice remodelate până la dispariția lor?
Așa stând lucrurile, propunerea feminismul ca relația dintre sexe să se reașeze estompându-se diferența dintre ele nu pare să fie lucrul cel mai rezonabil din lume. E greu de înțeles de ce eliminarea unei injustiții istorice trebuie să se facă prin atacarea fondului natural al chestiunii. Pot fi diferențele biologice remodelate până la dispariția lor? Și revenind: de ce ar trebui să dispară o diferență care face parte din frumusețea acestei lumi? Nu oare pe “misterul zeului Eros” s-a născut o parte considerabilă din arta mare a lumii?
Din tot ce am citit pe tema feminismului, nu am găsit nicăieri o explicație mai limpede a acestei “dereglări” decât cea pe care a dat-o tot Alexandru Dragomir. La sfârșitul capitolului intitulat “Despre bărbat și femeie” din Crase banalități metafizice, Dragomir explică dereglarea feminismului prin confundarea diferenței cu discriminarea:
“Când îți propui să suprimi diferența sexuală, problema nu este dacă poți – pentru că până la un punct chiar poți –, ci dacă e bine, e firesc să faci așa sau, dimpotrivă, este iresponsabil. Se poate reduce această discuție la o dezbatere “conservator versus progresist”? În cazul feminismului grav este că problema de esență este înlocuită cu una istorică și de acțiune. Întrucât diferențele sunt considerate discriminări și, ca atare, ele devin «nedrepte», se cere de urgență o intervenție a omului. Se trece de la fenomenologie la etică și apoi la politică: să reparăm o nedreptate! Feminismul – și aceasta este eroarea lui – pleacă nu de la diferență, ci de la stadiul ei degradat, care este discriminarea.”
Feminism vs sexism
Din economia feminismului ca denunțare globală a discriminării sexuale face în mod nemijlocit parte condamnarea sexismului. Uimitorul paradox pe care-l aduce cu sine această condamnare constă în faptul că variantele compensativ-reparatorii pe care ea le propune sfârșesc prin a face din sex unicul criteriu de performare a unei acțiuni, exact acolo unde, ca diferență, sexul era chemat să dispară. Vrând să șteargă urmele unei nedreptăți istorice, feminismul promovează femeia ca femeie, devenind în chip subreptice și paradoxal vinovat exact de lucrul pe care-l combătea: el devine sexist.
Lucrul acesta se vede cel mai bine din felul în care au înțeles liderii unor partide socialiste din Occident să-și alcătuiască guvernele. În clipa de față, 54,2% din miniștrii guvernului suedez sunt în mod deliberat femei, în timp ce Franța, cu 47,6%, se situează, din acest punct de vedere, pe locul doi în UE. (Grecia, cu 4,8% e pe ultimul loc. Quod erat demonstrandum! Să fie colapsul financiar al grecilor rezultatul slabei reprezentări a femeilor în guvern?) Ca și cum guvernarea unei țări se face cu sexul, și nu cu capul! Sexismul în acest caz nu se manifestă ca discriminare a sexului (în speță a celui feminin), ci ca exaltare a lui, de vreme ce el, și nu competența individuală, devine criteriu pentru formarea unei echipe menite să performeze în plan social. Recent, în Marea Britanie, ajuns lider al partidului laburist de opoziție, Jeremy Corbyn și-a făcut public “cabinetul din umbră” (shadow Cabinet), lăudâdu-se cu faptul că, pentru prima oară în istorie, englezii, dacă laburiștii vor câștiga alegerile, vor avea un guvern alcătuit din 16 femei și 15 bărbați, iar că în acest guvern principalele demnități (the great offices of state) vor fi deținute de femei. Căci, a declarat el, e bine să ne gândim că aceste funcții au fost stabilite într-o epocă anterioară celei din secolul 19, “în care femeile și muncitorii nu aveau nici măcar drept de vot”.
Dacă ar fi gândit consecvent, vrând să repare o nedreptate istorică, Jeremy Corbyn ar fi trebuit să-și alcătuiască cabinetul dintr-un număr egal de femei și muncitori. El s-a oprit însă la femei, practicând un sexism à l᾽envers. Căci orice guvern alcătuit după criterii de reprezentare sexuală e o manifestare de sexism. În acest caz, sexismul își schimbă semnul: el nu mai trimite la discriminarea sexului, ci la determinarea prin sex a unei activități – guvernarea – parasexuale. Corbyn e sexist pentru că gândește funcția de guvernare nu în termeni de competență – care nu au nimic în comun cu sexul –, ci în termeni de sex. Acest admirator declarat al lui Chavez, punând accentul pe prezența majoritară a femeilor în guvernul său, nu repară în fapt o nedreptate istorică (în fond au existat destule femei – de la Elisabeta I și până la Margaret Thatcher – în mâinile cărora a stat destinul politic al Angliei), ci introduce un criteriu de sex acolo unde nu avea ce căuta decât unul de performanță.
Gabriel Liiceanu
