Uneori credem ca suntem mai mult si ca putem sa reusim mai mult decat suntem si putem in mod real. Si nu este orgoliul cel care ne determina, ci alti factori de care nu suntem si nu avem cum sa fim constienti in acel moment.
In primul rand, dorinta fierbinte de a face binele asa cum il stim noi, de a vindeca si alina, de a indrepta oamenii pe calea cea buna, poate fi un motor foarte puternic. Iar daca se adauga si credinta, simtirea prezentei Divinitatii, incredintarea ca noi avem o misiune de salvare, deja am inceput un drum care nu poate aduce decat roade bune – zicem noi. Si o zicem cu atata dragoste de bine, cu atata dorinta de sacrificiu pentru acest bine!
Problema incepe abia atunci cand, incet-incet, Divinitatea, sau poate Celalalt, incepe sa ne arate ca nu suntem chiar atat de pregatiti pe cat credeam. Noi nu ne-am pus mai intai in ordine pe noi-insine, nu am facut curat in camara propriului subconstient plin de renuntari inainte de intelegere si acceptare, dureri vechi si vechi vise frante si multe alte lucruri atat de omenesti! Desigur, noi credem cu tarie ca am facut asta, pentru ca atatea am trait si am inteles! Doar ca nu ne cunoastem noi-insine, sau ne cunoastem doar pe acei care am fost pana atunci si pe acei care suntem in acel moment. Si nu si pe acei care am putea fi, in anume imprejurari pe care nu le-am intalnit inca.
Si atunci, cea mai banala proba si ispita, cum ar spune Sfintii Parinti – sau, cea mai banala si des intalnita incercare omeneasca – ne prabuseste intreg castelul de vise si proiecte de a-i ajuta pe ceilalti. Si mai grav este ca ii prabuseste si pe ceilalti, pe care voiam sa ii vindecam. Si de-abia dupa multi-multi ani, multa viata franta si lacrimi si asteptari inutile, intelegem acel adevar extrem de simplu: incepatorii nu ar trebui sa isi asume sarcini pe care chiar si cei avansati cu greu le pot duce la capat. Mai ales atunci cand ei nu respecta nici macar regulile cunoscute!
Sa ne gandim la o poveste banala: cineva plin de credinta si de bune-intentii de a le arata celorlalti drumul bun – dar, nu la modul fanatic – isi deschide un site web pe o platforma cunoscuta. Blogul ajunge cunoscut intai de cativa, apoi de cat mai multi, si respectivul, sau respectiva, are multe satisfactii sufletesti. Oamenii chiar inteleg ca drumul acela aratat de ea este bun si se apropie mai mult de Dumnezeu. Sau, macar inteleg ca El nu este acolo, undeva departe, ci El este, sau poate fi, o prezenta activa in vietile lor. Ea are putere de convingere, intrucat tot ceea ce spune nu este literatura, este trait.
Si dintr-un anumit moment, printre multi altii cu care interactioneaza blogul ei, incepe sa se numere si el, Artistul. Un suflet de artist sensibil si mereu nefericit, care nu si-a aflat drumul in viata, cauta mereu si nu gaseste implinirea. Nici el nu stie de ce in viata lui apar mereu, invariabil, cioburi, nu isi poate explica.
O capcana clasica, ar spune cei care privesc pe de laturi. Dar cat de greu este sa vezi capcana atunci cand esti in insusi centrul ei! De fapt, vezi ca are forma unei capcane – asta ar fi de obicei, pentru altii – dar nu, tu nu ai putea cadea in ea! Tu esti altfel. Si bine-incredintat de bunele tale intentii, si crezand cu tarie ca poti rezolva totul ca de obicei, incepi o munca de salvare a acelui suflet – mai bine-zis, de vindecare.
Doar ca, nu se stie de ce, munca nu avanseaza defel! Si nu din vina lui, cum ar putea spune un observator superficial. Si nici din cauza ca el ar fi jucat teatru – o alta explicatie facila. De fapt, amandoi sunt sinceri in felul lor, in cautarile si intelegerile vietii pe care le-au acumulat. Doar ca… drumurile lor sunt atat de diferite! Doua drepte paralele care dau doar impresia ca s-ar putea uni intr-un punct, in departare. Insa, ele raman mereu paralele…
Si atunci incepe o intreaga nefericire, pentru amandoi. Ea intelege ca doar credinta nu poate salva acel suflet, ci ar trebui si multa, multa iubire… insa, ce fel de iubire? Are ea dreptul sa ii daruiasca acel fel de iubire? Ea are o misiune si acel fel de iubire ar fi, in multe privinte, o cadere. Si atunci, cine este ea, cu adevarat? Il serveste pe El, sau iubirea lumeasca? Si, dincolo de toate, pe masura ce trece timpul, isi da seama ca a ajuns sa il iubeasca asa cum nu credea posibil. Desi mai iubise si inainte si il iubea si pe El. Si asta in ciuda faptului ca nu s-au vazut niciodata.
Si chin si confuzie si tulburare! Si, desigur, salvarea si vindecarea lui esueaza, pentru ca si el sufera si se chinuie, nestiind unde se afla si ce poate astepta de la aceasta situatie. Amandoi incearca sa coboare situatia in real – adica, sa se intalneasca in realitate, pentru a se lamuri. Insa, ori de cate ori incearca, nu se poate. Si de ce nu se poate? Pai, din diverse motive: o data a gresit ea, pentru ca ea este un fel de extraterestru in privinta relatiilor lumesti si face o greseala banala. O data, sau de mai multe ori, a gresit el, pentru ca nu mai are incredere, sau vrea sa isi recapete demnitatea. Si situatia nu este simpla, pentru ca se intinde pe ani si ani de zile, cu opriri si reluari, rani si nefericiri reciproce. Intre timp, se deruleaza casnicii, schimbari de slujbe, de locuri, bucurii si deceptii in planul real. Doua vieti paralele isi urmeaza cursul lor, insa… oprite intr-un punct! Pentru ca, oricat de mult bine si fericire ar fi fost in vietile lor reale, ramanea mereu acel «Ce-ar fi fost daca».
Pare un scenariu de film categoria B si asta ar si trebui sa ramana acest fel de situatii, pentru ca in realitate sunt prea dureroase. Sau, in cel mai bun caz, nu duc nicaieri. Dar cu credinta ei ce s-a intamplat? Multe s-au intamplat! Credinta este un fel de entitate in sine si se schimba si ea odata cu oamenii si intamplarile vietii lor. Dupa cum se schimba si imaginea lui Dumnezeu din sufletul lor. A cunoscut caderi si reveniri aceasta credinta. S-a tarat prin prapastii si prin deserturi. La un moment dat (nu in legatura cu aceasta situatie), ea a crezut chiar ca l-a pierdut pe El. Insa El a revenit, in alte si alte forme. Si i-a daruit multa intelegere si putere de acceptare. Si i-a daruit si puterea de a iubi cu adevarat, in alt fel – nu in felul acela chinuit si tulburator. Iubirea care doreste binele celuilalt si nu doare… De-abia dupa ani si ani de zile a ajuns la acest fel de a iubi, pe care credea ca il avea atunci demult, cand a deschis blogul. Insa atunci nu era decat un suflet idealist, care nu se cunostea prea bine.
Si cu blogul ce s-a intamplat? De fapt, au fost mai multe, din credinta ei puternica de a ajuta lumea. Insa le-a sters pe rand, cand a inteles mai multe lucruri. Primul a fost sters atunci demult, in elanul durerii si al pierderii… al pierderii caii, si a pierderii lui, a Artistului. Nimic nu sunt si nimic nu am – simtea ea atunci, si nu merit sa ii mai invat pe altii. Apoi au urmat altele, pe care le-a sters mult mai tarziu, cand a inteles iar mai multe. Si anume ca nu poti sa inveti, sa ajuti, sa vindeci, cat timp tu nu esti decat un ucenic pe drumul credintei si al vietii. Si ca usor poti cadea in prapastii, zambind.
Si, care ar fi intelesul final? Nu ma pot hazarda a da un raspuns definitiv. Poate fi: incearca sa traiesti in real si sa te multumesti cu lucrurile pe care le poti avea si pe care ti le aduce El la indemana. Pentru ca altele s-ar putea sa nu fie bune pentru tine sau sa nu le meriti. Sau s-ar putea sa nu fii tu un lucru atat de bun pentru ceilalti pe cat credeai. Sau daca un lucru pare sa ti se refuze, sa nu fortezi situatia, pentru ca pot exista motive puternice pentru asta.
Si, cel mai important: indiferent ce se intampla, nu uita sa iubesti. Iubirea este mai importanta decat intelegerea lucrurilor. Sau, doar iubirea poate aduce intelegerea care trebuie. Conteaza insa si felul iubirii.
Poate suna cam idealist, dar… cine stie?
