Uneori, a trăi înseamnă a trăda…
Viaţa este o trădare; oricine are sufletul nemuritor şi a primit viaţa e un trădător. Nu există o formă de viaţă care să poată satisface postulatul nemuririi. A trăi înseamnă (şi) a trăda ceea ce avem mai preţios. Aşa cum harta nu este teritoriu, literatura nu este realitatea, ci reprezentarea comică, nihilisă sau romantică a lumii. Aflăm, astfel, că iubirea trădează iubirea fiindcă trebuie să fie mai prejos decât visul despre iubire.
Eroii sunt vanitoşi, iar geniile leneşe. Conducătorii, chiar şi cei mai buni dintre ei, se transformă, adeseori, în monştri. Proştii sunt plini de trufie, chiar şi ucigaşii caută aplauzele. Negustorii înşală la cântar, iar înţelepţii la argumente. Preoţii sunt cuprinşi de disperare, deşi ei cântă bucuria. Femeile frumoase îşi machiază chipurile, iar bancherii fură aur.
Şi marii scriitori ai omenirii au fost preocupaţi să redea cele şapte păcate capitale. Astfel, lăcomia e rabelaisiană, iar lenea e oblomoviană (Goncharov) şi aristocratică. Moliciunea, surdina, dulceaţa reveriei i se potrivesc perfect lui Oblomov; el e liniştit ca apele stătătoare.
Mânia e shakespeariană (de fapt, cam toate păcatele pot fi shakespeariene). Lear e unul dintre cei mai renumiţi mânioşi ai scenei lumii. E un tiran “afectiv”: îi alungă, îi pedepseşte pe cei care îl iubesc şi-i înalţă pe ipocriţii care-l măgulesc. El se-nrudeşte cu regele din povestea Sarea în bucate. Orgoliul e dostoievskian. Are îndrăzneala lui Raskolnikov de a stabili cine merită să trăiască şi cine nu şi are febra gândului – urâtul care-l macină pe Ivan Karamazov. Orgoliul e o boală a inteligenţei şi, când nu e hybris, e hamartia. Şi, precum în Antichitate, se pedepseşte.
Adeseori, literatura îi face pe tineri generoşi, pe bătrâni strânşi la pungă. Zgârcenia e molièrească. Toţi zgârciţii literaturii – de la personajele lui Plaut la cele balzaciene, de la Inimă rece a lui Wilhelm Hauff la Scrooge şi de la Hagi Tudose la Moş Costache – au ceva înduioşător, ca orice bolnav care suferă atât de mult, încât i se iartă totul. În forma ei poetică, concupiscenţa e baudelairiană, dar are şi o formă comică – la Boccaccio sau în poveştile corosive ale lui Creangă. Invidia e mioritică. Păcatul-păcatelor e, însă, plictiseala. În mare parte, păcătoşii par mai degrabă bolnavi decât răi. Ei acţionează orbeşte.
***
Uneori, a trăi înseamnă a trăda, a fi mai prejos de Valoare, de Cerinţe. La toate acestea, se adaugă şi comicul livrat de “trufia” datelor. Fiecare zi vrea să aibă “numărul ei” – tot atâtea roluri de jucat. Pentru a ne mistui lumea, fugim în “universuri” – Plaut şi Sofocle, Molière şi Dostoievski, Caragiale şi Kafka şi, mai ales, Shakespeare. Căutăm solidarităţi profunde pentru a ne păstra solitudinea. Epuizarea prin trăire nădăjduită şi disperată în umanitate ne mai poate echilibra.
Lumea e dublă, mereu ruptă. Viaţa e mereu… nuanţată.