“Nu există vânt prielnic pentru marinarul care nu ştie unde să meargă.”
“Toate bunurile care sunt supuse sorţii devin rodnice şi plăcute dacă cel ce le ţine în stăpânire se are şi pe sine în stăpânire şi nu este în voia lucrurilor. Este o greşeală, să te gândeşti că soarta te lasă să ai ceva bun ori ceva rău: ea ne dă plămada pentru bine şi pentru rău şi temeiurile a ceea ce va deveni pentru noi un rău sau un bine. Spiritul este mai puternic decât orice soartă, rânduieşte de la sine lucrurile într-o direcţie ori într-alta şi este cauza propriei sale fericiri ori nefericiri. Dacă este rău, le întoarce pe toate în rău, chiar şi ceea ce părea să fie cu totul bun;dacă este drept şi pur, îndreaptă relele sorţii, îndulceşte greutăţile şi necazurile şi ştie să le îndure, iar pe cele potrivnice le acceptă cu tărie şi curaj.
Închipuie-ţi acum că soarta organizează jocuri publice şi că revarsă asupra mulţimii de muritori pe care a adunat-o onoruri, bogăţii, favoruri;o parte din acestea se fac bucăţi în mâinile celor care se încaieră pentru ele, altă parte ajunge să fie împărţită cu tovarăşi lipsiţi de credinţă, o alta se transformă într-un mare rău pentru cei cărora se revărsaseră darurile. Între ele, există bunuri care ajung la unii ce sunt cu gândul în altă parte, există bunuri care, fiind înfăşcate prea în grabă, se pierd şi scapă printre degete tocmai când sunt mai aprig apucate;nimeni însă, chiar dacă a reuşit să se înstăpânească pe ele, nu a apucat să aibă parte de o bucurie de lungă durată. La fel se întâmplă cu bunurile pe care soarta le aruncă de sus: sărmanii de noi ne agităm, ne străduim, ne dorim să avem mai multe mâini, privim ba într-o parte, ba într-alta; ni se pare că soarta întârzie să ne trimită darurile acelea ce ne aprind poftele: toţi le aşteaptă, dar ele ajung la puţini. Ne dorim să le prindem cât încă mai cad;suntem mulţumiţi dacă apucăm ceva, iar alţii rămân dezamăgiţi în speranţa lor deşartă;un dar slăbuţ îl plătim cu mari chinuri ori – chiar de sunt splendide – rămânem păcăliţi.
Folosul dă măsura necesarului: dar în ce fel se poate măsura ceea ce este de prisos? Sunt totuşi unii care se scufundă în plăceri şi, obişnuindu-se cu ele, nu mai pot trăi altminteri şi sunt cu adevărat nefericiţi pentru că ajung în situaţia în care ceea ce este de prisos să le devină necesar. Nu se bucură de plăceri, ci le sunt sclavi şi ajung să-şi iubească propriile lor nenorociri;se ajunge pe culmea nefericirii atunci când faptele nedemne nu numai că amuză, ci fac chiar plăcere şi nu mai există nicio cale de a le îndrepta pe cele ce erau cândva defecte, iar acum au devenit obiceiuri.”
Seneca
Scrisori morale către Lucilius
Despre Seneca si mulți alții vom vorbi și în cadrul primului curs al Atelierelor WebCultura – Gânduri care ne vindecă – sâmbătă și duminică (14 și 15 noiembri). Un curs în care ne vom concentra pe utilizarea marilor idei ale omenirii ca instrumente practice pentru sănătatea emoțională și dezvoltarea personală. Te poți înscrie la curs aici.
