O vreme am continuat să ne zâmbim, de parcă nu am fi știut că dimineața va sosi cu noi idei și regrete. Îți simteam mâinile reci și aspre de atâtea cicatrici ignorate de vreme. Nu ai vrut să le ating niciodatã. Stiai că vor trezi ceva, poate îți vor deștepta sufletul, poate îți vor rascoli amintiri și atunci gravitatea nu ne-ar fi atras spre podeaua părăsită.
Credeam că sunt puternică. Știam pe de rost toate regulile. Le-am respectat din primele clipe, încă de cand am început să trag cu mii de săgeți în oameni necunoscuți. Pentru ca asta mi s-a dictat. Stai în siguranțã! Nu te amesteca în capcana pe care tu trebuie să le-o întinzi lor. Ai un rol clar…iubirea nu e pentru tine, niciodata nu a fost.
Am fost speriată la început. Când ți-am vazut chipul și stiam ca trebuie să te las sa pleci. Dacă săgeata ți-ar fi atins inima, te-aș fi pierdut pentru eternitate. Dar era ceva tragic la felul cum mă priveai. Așa că mi-am ascuns penele o vreme, până ce au început să cadă. Bucată cu bucată, pe masură ce îmi pătrundeai în sânge și chipul meu se încalzea de pieptul tău. E ironic. Mă distrugeai și în acelasi timp toată dragostea asta mă elibera într-un fel anume. Cand ți-am spus cine sunt ai tacut și ai blestemat soarta. Afară ploua. Nu am plâns niciodata, pentru ca destinul nu mi-a oferit acest prilej. Dar cand am tras de arc si ti-am privit chipul pentru ultima dată am izbucnit într-o furtună de lacrimi. Stiam că mă vei uita, era simplu. Eram un Cupidon ratat.
Ceva anume îmi amintește mereu de tine. Câteodata e lumina ce îti scălda fața dimineața, alteori e liniștea dinaintea unei furtuni. Si chiar dacă timpul nu ne-a permis mai mult, timp de cateva clipe tu ai fost excepția mea.
