Ianna,
a câta poezie despre tine,
al câtelea vers,
aceeași obsesie parcă…
fără a pierde însă nici un strop… și nicio fărâmă de jăratic…
cu aceeași sinceritate, aceeași patimă, același păcat…
Ianna…
mă temeam
așteptându-te
în miezul sau lângă sau la răscrucea clipelor care se rostogoleau nebune, deși noi le percepeam lente…
albisem
obosisem
și mi-am suflecat mânecile gătindu-ți atât de stângaci , deliciile zilei, tăindu-le în cuburi prea mari, poate prea puțin aromate
însă, știi, sufletul meu obosise fără tine
iar clipele se rostogoleau măsurându-ne temerile, obsesiile, păcatele
așteptând de la noi un semn, o văpaie, un imbold prin care iubirii îi vom dărui împlinirea înălțând-o dincolo de timp, de stare, de oboseală, de obsesii și chiar dincolo de metafore…
dar ce mai contează , Ianna?
te iubeam și iubirea-mi desena în propria mea nebunie curcubeul bucuriei,
iar bucuria aceasta, iar iubirea aceasta o păstrasem în mine, caldă, gustoasă, aburindă și aromată pentru tine…
și tu știai și-mi îmbrățișai sufletul de unde simțeai, metaforele, gesturile, izvorând, rostuind, șerpuind în tine…
pe când eu însetam de tine, dorindu-te, cu penelul suspendat în aer din care amenințător picur albastru, de cer albastru părea să se prăvălească peste fila iubirii noastre pecetluind totul…
dar, nu-i așa?
poate că stropul acela strivit atât de minunat în sufletele noastre spunea totul… cu aceeași sinceritate, cu aceeași ardoare, cu aceeași candoare…
și știai că în mine un foc mare arde topind negura nopții, clipa, răscrucea, cubul…
iubindu-te, cuprinzându-te în nebunia aceasta, sorbindu-te…
topindu-te…
