Din palma întinsă, fire de nisip se scurg în delta vântului.
În orele clepsidrei, aluviuni de gânduri în zborul randunelelor.
Sub povara trecutului neputinţa trăirii prezentului,
petale de iris şi-albastre frunze vibrează în proiecţia viitorului.
Când zidul uitării se prăbuşeşte,
soarele-i mai puţin întins, vântul mai calm,
punte între Cer şi Pământ, stăpâni ai timpului, dincolo de cuvinte.
În oarbe oglinzi nu va fi mâine, nici ieri,
din lumea umbrelor, peste flăcări,
lacrimile pietrelor vor dezlega taina lor.
Acolo, pe ziduri şi-n iarba ruinelor, şi-a scris numele de copil,
mici hieroglife încrustate de curcubeul vechiului timp,
Se-ntoarce cu gustul vântului şi-al sării pe obraji,
cu-aroma ploii în păr.
Şi ea, fântâna înţeleaptă,
ochi paşnic retras prin umbra deşertului sonor.
Înconjurată de Lumină, porţile-i deschid lotusul
cu o mie de petale spre infinit.
Cu-a ei caldă privire, Teah întinde mâna
să-i prindă pierduta-i suflare,
uniţi şi-au regăsit vibraţiile universului, a geometriei sacre.
Ştie doar, adevărata lumină străluceşte în mijlocul întunericului!
