Promovarea (cu orice preț)

În democrația populară, artiştii și intelectualii se izbesc de un nou tip de anonimat, cel rezultat din preemineța publică, mediatică şi comercială a culturii de masă, populare, televizuale.

Trăim într-o lume care impune “obligația” (must-have) promovării: publici o carte, deschizi o expoziție, joci un spectacol în premieră la teatru, dar, dacă nu le promovezi cum trebuie, cartea nu se vinde/cumpără, expoziția rămâne pustie şi nici teatrul nu se umple cu spectatori.

Astfel, mixând unele idei util-ingenioase cu modelul de presă- tabloid, putem găsi titluri senzaţionaliste pentru “promovarea” literaturii clasice:

• Anna Karenina – “O femeie s-a lăsat călcată de tren”;
• Lolita – “S-a însurat cu ea doar ca să poată profita de fiica ei de doisprezece ani”;
• Alchimistul – “După ce a visat-o de două ori la rând, un băiat a găsit o comoară la rădăcina unui copac”;
• Mândrie și prejudecată – “O femeie cu principii înalte, care nu e așa de superficială ca să cedeze banilor și farmecului fizic, îl alege tot pe tipul mișto”;
• Cartea Apocalipsei – Sfârșit;
• În căutarea timpului pierdut – “Tipul se trezește, mănâncă o prăjitură, se gândește la fel de fel de chestii și se face scriitor”;
• Așteptându-l pe Godot – “Nu se întâmplă nimic. Chiar de două ori”;
• Războiul lumilor – “Marțienii ne bat de ne sună apa-n cap, dar răcesc și mor”;
• Trei surori –”Trei surori din Rusia se hotărăsc să plece la Moscova; nu se duc”;
• Odiseea – “Un tip se chinuiește zece ani să se întoarcă de la un război, dus pentru o gagică, la nevastă-sa. Aceasta e neobișnuit de înțelegătoare”;
• Marele Gatsby – “Aceasta este o poveste despre efectele banilor. Nu sunt buni”.

Fitzgerald a fost un vizionar, a văzut acest lucru cu aproape 100 de ani în urmă. Prin citirea romanului Great Gatsby şi analiza anunţurilor din ziare şi a reclamelor de la televiziune, se poate vedea că societatea americană a fost modelată de aceste concepte (promovare, publicitate, celebritate) de zeci de ani.

Ideea subliniată de eroul lui Fitzgerald, încă din anii ’20 ai secolului al XX-lea, este că celebritatea se bazează pe expunere, ci nu pe valoare. Embrionul de celebritate s-a ivit în 1920 şi a devenit gigant astăzi. Ideea că o viaţă pe ecran trebuie să fie mult mai valoroasă decât o viaţă discretă începuse încă din anii ’20.

Lăsând deoparte anecdoticul acestor “adaptări” întru promovare, descoperim că trăim într-o lume a paradoxurilor. Ideile se rarefiază, iar în locul lor rămân figurile de stil, picanteriile, verva sau agresivitatea unui limbaj golit de sensuri. Tot mai des suntem sugestionați / manipulați să credem că versatilitatea şi superficilitatea, specifice unei societăţi care te îndeamnă să faci credite şi să fii cât mai vizibil (pe orice suport), te va ajuta să-ţi trăiești “visul“.