M-am pierdut printre vise. Pe unele le-am găsit încâlcite în noapte și nu am reușit să le descifrez. O parte din mine încă mai dezleagă noduri făcute de viață sau chiar de mine însămi, în graba cu care țeseam vise, căutând visul în care să mă întâlnesc cu mine.
Alteori m-am pierdut prin gânduri. Gânduri reci, acide, intolerante, critice. M-am rătăcit auzind o ușă ce scârțâia… Prinsesem umbra unui gând bun despre mine, gând ce ieșise să ia o gură de aer, se sufoca de atâta negură a gândurilor cotropitoare de minte.
M-am pierdut în inimă când am iubit până la abandon, fără să înțeleg cine sunt, fără să vreau să știu mai mult, doar să simt…
Dar m-am găsit în suflet… speriată și neînțeleasă, răstignită de întrebări.
În jur multe cioburi… din suflet, din inimă, din gânduri, din vise.
Încercam să fac un mozaic sperând că arta va salva ce a distrus viața. Însă cioburile s-au ciobit între ele. A rămas pe jos praf de suflet, de vise, de gânduri și – un ciob de inimă ce a-nceput să pâlpâie…. De frică? De elan vital de neînvins? De durere? De dor?
Și – am înțeles că și atunci când mai am un singur ciob de inimă, pot să reconstruiesc ceea ce sunt: Adică Eu!
Eu… singură
Eu… tristă
Eu…creativă
Eu… neînțeleasă
Eu… alături de cel căruia îi spun Tu
Eu… ALTFEL, niciodată Tu, niciodată altcineva.
Eu… si-un pic de praf de gânduri, de vise, de suflet și – o inimă ce- a renăscut dintr-un ciob…
