Pașii îi sunau a singurătate pe străzile orașului descompuns într-o ceață densă, parcă fără sfârșit. Știa, o, daaa … știa că singurătatea ei nu vine din afară, din numărul celor cu care interacționa într-un fel sau altul.
Sentimentul ăla copleșitor venea dinlăuntru, din golurile născute în sufletul ei de pașii celor plecați, din dezamăgiri de oameni dragi, atât de dragi, până dincolo de firescul lumii în care trăia. Și-și asculta singurătatea pașilor cu împăcarea celui care știe că viața nu îți dă ce dorești – iei doar ce poți, te bucuri că ai avut parte de un ciob de lumină, de un ciob de iubire, de un strop de dăruire. Te bucuri și, când toate se duc, încerci să mergi mai departe cu vitejia însingurată a celui care știe că din risipă se nasc adevăratele minuni.
Privea în jur și-n umbrele ceții încerca să distingă ca într-o oglindă, umbrele din lăuntrul ei. “Câtă aglomerație!” – zâmbea în sine cu tristețea celui care știe atât de bine realitatea, încât nu mai are pe ramuri nicio iluzie. Trecători cu care ți-ai împărțit inima pentru că te-au găsit cu ferestrele deschise – alea pe care nu știi să le închizi niciodată la timp. Niciodată!
Poate e un handicap să fii așa într-o lume în care dăruirea de sine a ajuns o marfă nevandabilă. Poate e un handicap să simți atât de adânc durerea celorlalți încât să o uiți pe a ta. Poate tu ești doar un handicap, o greșeală a universului care s-a distrat să te nască înzestrată cu o sensibilitate acută într-o lume în care nimeni nu mai are nevoie de asta! Dar povestea în sine era despre iubire, despre generozitate, despre curățenie sufletească. Adică despre toate astea de dincolo de surogatele și sloganele de care e plină lumea. Și ea știa demult cum te vulnerabilizează asta. Cunoștea tristețea “alergătorului de cursă lungă”.
Știa că iei de mână un om crezând cu tărie că poți porni să descoperi… America dar riști întotdeauna să rămâi singur pe drum în calea lupilor. Știa! Însă era construită din credință și sinceritate și de astea nu se putea dezbrăca așa cum te dezbraci de haine. “Aleg să cred – mereu fac asta cu cei cărora le deschid larg ușile sufletului – și numesc asta iubire, prietenie sau nici măcar – face parte din esența mea povestea asta cu încrederea” – își spunea călcând peste ceața orașului într-o aiuritoare singurătate fără sfârșit. “Aleg să cred nu doar pentru că-mi pasă, nu pentru că n-aș putea altfel, nu pentru că sunt femeie – aleg să cred ca să construiesc ceva pe curat, ca să pot privi în ochi pe oricine cu demnitatea lipsei de minciună, ca să simt dăruirea și bucuria în formele lor cele mai înalte. Aleg să cred pentru că sunt OM, pentru că vulnerabilitatea nu te face slab ci doar uman până la respect și, dacă asta e o greșeală, aleg să greșesc frumos decât să trăiesc corect după valorile altora. Aleg să fiu eu” – și-a mai spus zâmbind în sine femeia pierdută prin ceața orașului, încropindu-și din resturi de emoție un senin interior doar al ei.
Și și-a îndreptat umerii a putere mergând mai departe … spre nicăieri. Sau poate spre destinul șters al unei greșeli făcute de univers într-o clipă în care, terminând toate celelalte daruri, inteligența emoțională a fost tot ce mai putea pune în boțul ăla de lut neînsuflețit ca sa-i dea viață.
