voi putea eu să-ți șterg ochii vreodată de ea, de cea prea iubită înaintea mea? vei putea tu să mă ștergi vreodată de el, de cel care mi-a fost peste ceilalți altfel? de cei care
drumul acesta cu pietre asprite ce-mi sângeră tălpile sub asurzitoare tăceri, drumul acesta rătăcit prin răspântii, nesfârşit ca o rugă viscolindă prin seri, fumuri albe de ceţuri, felinare orbite şi vânt destrămând stelele-n cer, drumul
Atât îmi vine să-ți mai spun acum - să te iau de mână, să te privesc în ochi și să-ți spun: am crezut că ți-am văzut inima. Dacă și-aș putea spune asta poate ai înțelege
mi se sparge zâmbetu-n silabe lângă ţărmul gândului cu tine iar viaţa îşi aprinde candelabre pe ochii mei cu irizări blajine. şi mi-e şi dor şi drag şi disperare când în târziul clipei te îmbrac,
Sub cerul de vară, se deschid dimineți senine, zâmbete, drumuri și ... aripi. Mintea deșiră tot mai leneș gânduri, cafeaua are aromă de vise, miroase-a depărtări, a valuri, și-a... viață! Alegem să trăim sau să
Eu nu sunt cât dau ceilalţi pe mine. Mult, puţin, estimarea lor e greu să fie apropiată de realitate şi să nu oglindească de fapt doar o faţetă, două, din ceea ce eşti. Dar eu
Motto:"Lucrurile pe care le-am dorit eu, profesore, nu le-am putut obţine niciodată cerându-le sau luptându-mă pentru ele. Cum poţi să lupţi pentru tandreţe? Sau pentru duioşie? Cel mult poţi să le aştepţi." (Octavian Paler) Stăteam
scrisoare veche ce-ai dormit în mine printre cuvinte-ncremenite fără glas, cu sunet orb de dincolo de vreme când toate mor, eşti tot ce-a mai rămas. prin paşii nezvântaţi ai amintirii, cu ochi de mugur încă
vara pleacă, eu plec, şi tu treci, toate trec, şi mă vindec de mine rătăcită prin noi, clipa curge şi nimeni nu ne-o dă înapoi. ca-ntr-o gară din care niciun tren nu mai pleacă pe
Pașii îi sunau a singurătate pe străzile orașului descompuns într-o ceață densă, parcă fără sfârșit. Știa, o, daaa ... știa că singurătatea ei nu vine din afară, din numărul celor cu care interacționa într-un fel
mi-e dor de tine, mamă, ca de-o ploaie când arse-n secetă câmpiile se zbat, ca de-o lumină albă-n noaptea tristă în care îngeri arşi în iarbă cad. mi-e dor etern, mi-e dor amar, mi-e doru-ntreg
N-am mai trecut de-o viaţă prin satul copilăriei mele. Plâng tălpile după liniştea prafului din uliţă, freamătă aripile închise în suflet când îmi amintesc. Când alunec pe vreo felie de viaţă, mă întorc cu gândul
mai spune-mi de tine, mai spune-mi de noi, de sunetul ploii colindându-ţi tristeţea, mai spune-mi, iubite, de nopţile-n care o şoapă rănită mă tot cheamă-napoi. şi uită de ziduri o clipă, un ceas! ninsoarea s-acopere
Trage încet ușa după tine când pleci! Nu face zgomot, să nu-i tulburi somnul! Nu contează că el nu știe că e ultima dată! Nu contează nici că ești conștientă de-acum că nu merită atenția
nu-i o zi bună pentru despărţire... cad nori din cer peste oraşul gol şi printre umbre rătăcite-aiurea se-nvălmăşesc iluzii rostogol ca şi ciulinii peste câmpuri arse sub poala toamnei triste în amurg. nu-i o zi