Tăcerea
în gând tăcerea schingiuie cuvinte și-o foame de lumină viscoleşte printre copacii-nvineţiţi de toamnă, prin ceaţa asta care-n noi tot creşte. fâșii de brumă cad şi curge luna atât de fantomatică și grea ca şovaiala
Nina Tărchilă
Facebook |
Sufletul meu respiră prin cuvânt. Așa își traduce emoțiile cât să le înțeleagă și ceilalți, așa spune povești despre lumina și întunericul din el, despre viața asta trăită parcă între oglinzi paralele, ca într-un puzzle fără sfârşit. Dar cuvântul e doar povestea emoției - înaintea lui este întotdeauna bătaia aia in plus a inimii. Și totul este să o auzi atunci când se-ntâmplă cât să ai ce povesti!
Despărţire
Pfff... meniul zilei de azi, nori şi straturi de cenuşă. Şi gânduri la desert. Nu roze, nu spumoase, nu fericite. Nici nefericite - doar... terne. Amintirea clipei când ţi se sparge inima lovindu-se de asfalt.
O lecție din abecedarul celor șapte ani de-acasă
Mă întorc uneori în anotimpuri de suflet, loc unde-mi dorm amintirile despre oameni dragi, suflete care mă privesc dintr-un cer nesfârşit şi a căror urmă în viaţa mea nu se va şterge niciodată. Curtea bunicii,
Și te uit…
anotimpul ăsta aprinzând duminici peste respiraţii bete de culori, face toţi copacii ameţiţi de vrajă să recite-n taină versuri despre flori. trecerea luminii printre umbre tulburi face să îmi curgă sângele-ntr-un dor dezlegând şuviţe de
Scrisoare neterminată
Fără tine, lumea pare îngustă şi rece. Oare câţi oameni or fi simţit asta de-a lungul vremurilor? Şablon - ar zice cinicii. Când însă şablonul ăsta se aşează peste o stare sufletească, devine trăire, se
Risipa
smulge-mi tristeţea asta din piept şi-aşează-mi acolo o piatră să doarmă în nopţile lungi în care te aştept... ca să nu-mi crească în privire rădăcini, desprinde-mi nerăbdarea din fereastră şi-nchide peste mine ochi străini... sfârşeşte-mi
Nimicuri existențiale
Sunt dintre oamenii care au învățat să moară, trăind. Nu știți cum e asta? Păi să vă spun eu... Să lași să te doară atât de tare viața și oamenii, încât, când te rănesc, să
Florile bucuriei
Plouă de parcă a prins brusc viaţă poezia lui Bacovia şi şerpuieşte pe strazi strigându-şi tristeţile alea metafizice cât să ne asurzească orice urmă de linişte interioară. Plouă a somn, a lene, a ceai fierbinte
Cioburi de viață
Aveam în curtea casei părintești o bancă așezată sub vie, unde mirosul florilor de regina nopții te putea face să te crezi într-un fel de rai. Într-un fir de somn mototolit de-o tristețe, acolo m-am
Nu ne-nnopta…
o, cum se leagănă tandru zâmbetul tău a iarbă verde, neştiutoare de moarte, luminându-mi înalt dimineaţa învăpăiată, răsfirându-mi-se până-n adâncuri, departe! trecere de lumină, zâmbetul tău dezmierdat naşte curcubeie peste cafeaua din zori, modelând în
Emoţia unei amintiri
Căutând azi dimineaţă în mare viteză prin dulapuri după o bluză transparentă, uşoară, eventual lălâie, care să nu mai adauge, dacă se poate, nimic la arşiţa de-afară, mi-am amintit o întâmplare de demult care mi-a
O să-ţi lipsesc…
Voi putea să bat la ușa asta care nu se deschide, în fiecare zi. O să-ţi cânt serenade și-o să dansez în colțul ăsta pustiu de stradă, o să adun fluturi și răsărituri şi amurguri
Clipă
Apa curgea din nori în potop. Salcâmul falnic, stătea de strajă acum blazat şi pleoştit, la intrarea în grădina luată pe sus de ape. Se auzea doar ropotul ăla fără oprire, bunica stinsese lumina şi
Reminiscenţe
nu ştiu cum de-am putut să te iubesc atât! astăzi se sting ecouri, năpădesc buruieni, păleşte-ncet al inimii tumult. oare de unde să fi curs atâta lumină, mai ştii? sublimii paşi către noi înşine rătăcesc
Gânduri dintr-o zi de luni…
Am învăţat să recunosc atunci când pierd - chiar dacă doare al naibii să-ţi recunoşti asta ţie însuţi. Şi e o întreagă poveste şi cu pierdutul ăsta! Viaţa m-a învăţat că, de multe ori, situaţiile