Plouă de parcă a prins brusc viaţă poezia lui Bacovia şi şerpuieşte pe strazi strigându-şi tristeţile alea metafizice cât să ne asurzească orice urmă de linişte interioară. Plouă a somn, a lene, a ceai fierbinte băut moţ în vârful patului între pături calde, a gânduri nerostite şi-a toamnă definitivă. Copacii se dezbracă fără ruşine cuprinşi parcă de nebunia unui cântec de sirenă, gândurile de vară au plecat în ţările calde, frunzele se desprind de ramuri şi şoptesc înlăcrimate: “o să-ţi fie dor… o să-ţi fie dor…”. Pe străzi aleargă amintirile, melancolii furibunde, tăceri de-alea de cu tine însuţi şi guturaiul cu nasul în batistă. Şi te-nnebunesc culorile, ploile, uneori tristeţile fără subiect şi predicat.
Of, toamna asta… parcă mereu te prinde cu uşa sufletului deschisă! Şi-aşa mă trezesc rătăcită într-o amintire, într-o poveste frumoasă dintr-un octombrie trecut, într-un zâmbet întipărit pe inimă prin care respiră toţi pilonii rezistenţei mele emoţionale. Povestea pe care o să v-o spun e o poveste de iubire. Una dintre cele mai intense, rotunde, generoase şi delicate iubiri de care poate fi în stare într-o viaţă, o inimă de om.
Era o zi de octombrie dintr-o toamnă prelungă, era ziua mea şi eu, rătăcită printre lucruri comune, încercam puţin absentă s-o trăiesc oarecum altfel decât pe celelalte. Însă nu poţi fi fericit la comandă, iar eu chiar nu-mi găseam punctul de euforie în care să uit de rutină şi să-mi fac sărbătoare înlăuntru. Băiatul meu cel mare, plecat de câteva luni cu o bursă de studii în Italia, îmi lipsea îngrozitor. Mă sunase, mă felicitase dar… nimic nu era în ordine şi o tristeţe aproape copilărească îşi făcuse cuib în inima mea şi nu se lăsa îndepărtată.
Seara, târziu, am deschis unui apel la interfon şi m-am trezit în faţa unui curier cu braţele pline de frezii, năucită şi cu ochii mari şi fără cuvinte când omul mi-a spus numele drag al pruncului meu cu ochi albaştri şi inima senină, care mi le trimisese ca semn de dragoste de acolo din depărtările lui. Am semnat de primire, am închis uşa şi cu spatele lipit de ea, am… plâns lacrimi dulci cu buchetul în braţe mult timp, gândindu-mă că nici-un alt bărbat din viaţa mea n-a ştiut să-mi atingă mai profund inima. Am plâns până s-au curăţat în mine pentru o clipă toate durerile, toate grijile, până mi-a rămas doar bucuria curată, iar clipa s-a făcut în sfârşit sărbătoare.
Astea sunt lucruri pe care nu le uiţi niciodată, sunt flori ale sufletului care rămân mereu înflorite. De aici vine echilibrul meu, din bucurii ale inimii, aşa am învăţat, puţin şi deseori cu mare efort, să accept părţi din mine cu tot cu lucruri pe care nu le mai pot spala toate apele pământului. Blazoane covârşitoare de care te curăţă cu nonşalanţă un gest de copil mult iubit. Şi-acum, când le urmăresc zborul copiilor mei, nu pot să fiu decât fericită că eu i-am învăţat să-şi deschidă larg aripile, că viaţa mea a căpătat prin ei cel mai adânc sens, cea mai înaltă bucurie, cea mai luminoasă împlinire.
Şi mă gândesc că trebuie să fi făcut şi eu ceva bine în viaţa asta, de-am primit în dar atâta iubire, atâta lumină, atât de multă fericire…
