Noblețea noastră, atunci când o avem în calitate de oameni adulți, o datorăm, cel mai adesea, mamelor și a felului în care simțim ființa lor pulsând în ființa noastră în cele mai cruciale
momente de viață.
Cred că cel mai îndelungat exercițiu al iubirii, singurul dezinteresat, este al iubirii materne. Abraham Lincoln, vorbind ca președinte al SUA, le spunea reporterilor aflați la o importantă întrunire politică: “Tot ceea ce sunt și sper că voi fi se datorează îngereștii mele mame.” Desigur, Lincoln a avut o înaltă ținută morală, însă nu cred să existe pe lume un om, chiar și cel mai degradant din cât pot fi imaginați, care să nu aibă, fie și în doze mici, o mică urmă de înduioșare atunci când e vorba de propria mamă.
Am văzut de multe ori cum colinda tristețea în privirea mamei mele, cum își astâmpăra emoțiile, abținându-se să nu plângă de teama de a nu mă întrista și când mă gândesc în câte dăți nu m-am abținut eu să nu mă podidească pe mine lacrimile și uite așa, evitând a mă emoționa, am crezut că sunt suficient de puternic, că nimic pe lumea asta nu mă mai poate doborî, că nicio asprime a vieții nu îmi va pleca încurcat priviriile, dar e îndeajuns o singură pâlpâire de gând, acela că odată mama, obosită de atâtea griji, va trebui să plece, pentru a mă sensibiliza atât de profund încât să ajung a înțelege că noblețea inimii noastre este dată de cantitatea amintirilor frumoase și înduioșătoare legate de ființa mamei.
Acum doar intuiția poate să îmi spună cum e atunci când suntem aproape de-o seamă cu veacul care ne-a născut, bătrâni cu pașii ezitanți, cu amintiri cât pentru un roman de 1000 de pagini, sintetizăm duioșia esențială a propriei vieți în câmpul semantic al unui singur cuvânt: mama!
Nici nu bănuim câtă îngrijorare, câte lumi, câte temeri, câtă tandrețe și speranță, câte rugăciuni nerostite adăpostește inima unei mame atunci când îi spune propriului copil: Ai grijă de tine! Mamele, din orice colț de lume ar fi, prilejuiesc mereu întâlnirea cu propriul nostru înger. Aș fi chiar înclinat să cred că mediul optim al manifestării lor, al îngerilor, este în inima unei mame.
A ierta este condiția prealabilă a îndrituirii noastre de a cere, la rândul nostru, iertare. Ceea ce nu putem ierta nu putem iubi nicicând. Nu cred că există o cale mai frumoasă de a asimila lecția iertării decât aceea de a ne însuși, privindu-ne mamele, actul elementar al unui minunat transfer de bunătate în toate momentele în care suntem ascultați, chiar și la vârste adulte, cu infinită răbdare atunci când răbdarea noastră a capitulat de mult în fața tuturor nedreptăților de orice fel.
Poate că ar trebui să ne oprim din alergătura bezmetică de fiecare zi, să ne tragem sufletul, să respiram adânc, lăsând în seama unei mâini, invizibile, preț de câteva ore, grijile care ne subjugă bucuria de a trăi mai simplu. Și dacă reușim să facem asta, să găsim și timpul și tihna pentru a mai sta de vorbă cu mamele noastre. Ascultându-le, fără a le întrerupe, ne-am dumiri mai repede că nu rămân din alergătura noastră zilnică decât acele momente pe care le-am petrecut cu cei care clădesc, puțini la numar, edificul nostru afectiv.
Nu este oare fericirea, în cele din urmă, doar o colecție a clipelor în care am știut să zâmbim, să râdem și să iertam?
Fragment din cartea “Viața la 40 de ani” – Cosmin Neidoni
