Am vrut să-ntreb pământul
De ce se lasă răscolit
De pasul greu, sau prea grăbit,
Știind deznodământul?
Dar a tăcut, și-n lunga sa tăcere
Am înțeles răbdarea ca putere
Și clipele în ani s-au preschimbat
Iar vise dulci au sucombat…
Am vrut să-ntreb apoi furtuna
De ce se-aruncă peste zări
În flăcări de lumină și-n furie de nori
Făcând din cer și glod totuna?
A șuierat, s-a zvârcolit,
M-a dezarmat și m-a-nrobit,
Și-acum, aceeași liniște s-a așternut,
Lăsându-mă… ca la-nceput…
Am vrut să-ntreb tăcerea
De ce stă ca un zid proptită între noi?
Și mi-a răspuns cu ochii goi
“Ca să-ți cunoști durerea!”
Nu mai întreb, voi sta s-ascult,
“De ce?” va fi-ntrebarea de demult
Ce va găsi în lacrimi rugăminți
Și-n noapte doruri mai fierbinți.
