nu ştiu cum de-am putut să te iubesc atât!
astăzi se sting ecouri, năpădesc buruieni,
păleşte-ncet al inimii tumult.
oare de unde să fi curs atâta lumină, mai ştii?
sublimii paşi către noi înşine
rătăcesc stingheri prin nori viorii …
tărâmul acela feeric de năzuinţe şi dor
şi cântecul… Doamne, cântecul timpului
foşnindu-ne-n inimi tot mai răscolitor!!
câmpia din noi, înflorită până-n înalt
şi drumurile toate tivite cu soare
dinspre unul înspre celălalt …
toate-s uitare, candelă stinsă de vânt.
cu braţe de rugă îţi mai cuprinde sufletu-mi umbra –
oare cum de-am putut să te iubesc atât?
