Căutând azi dimineaţă în mare viteză prin dulapuri după o bluză transparentă, uşoară, eventual lălâie, care să nu mai adauge, dacă se poate, nimic la arşiţa de-afară, mi-am amintit o întâmplare de demult care mi-a pus şi pe buze dar şi pe inimă, un zâmbet senin.
Aveam vreo douăzeci şi ceva de ani, îmi zburătăceau prin cap o mulţime de visuri şi zâmbete colorate şi tocmai îmi cumpărasem o bluză de in de un foarte frumos albastru marin, transparentă grav, pe care abia aşteptam să o îmbrac. Era duminică, zi calmă şi fierbinte de vară, îmi ardeau călcâiele să plec la discotecă, nu mă mai suporta oglinda de atâtea priviri câte-i aruncam de vreo oră şi, când am fost gata şi-am putut să-i zâmbesc mulţumită oglinzii pentru ultima oară… săraca, am simţit eu nevoia unei confirmări că am cea mai frumoasă bluză din lume, l-am căutat pe tatăl meu, i-am arătat mandră, noua mea achiziţie şi l-am întrebat dacă-i place. El s-a uitat la mine lung şi i-a curs din ochii albaştri pe care mi-i dăruise şi mie prin naştere, o mângâiere caldă, de tată mândru de fata lui frumoasă ca nimeni alta pe lume, doar pentru că era a lui. Apoi a inspectat bluza cu atenţie şi m-a întrebat cât a costat. I-am spus – nu costase puţin pentru că mai avea şi o broderie făcută manual, iar inul era în vogă mare pe vremea aia. S-a uitat iar la bluza, apoi iar la mine, a zâmbit şugubăţ şi a zis: “e frumoasă, măi fată! Da’ nu-nţeleg de ce a trebuit să dai atâţia bani, ca să umbli tot dezbrăcată!”
Nu era vreun pudibond şi nu s-a băgat el prea mult peste mine nici pentru alegeri mai importante decât o bluză, ba dimpotrivă – el mi-a arătat ce aripi largi am şi cât de sus mă pot înalţa cu ele – plus că îi ştiam slăbiciunea pentru mine – însă ţin minte cum am încremenit pentru o clipă în uimirea acelui răspuns, iar în secunda doi am izbucnit într-un râs cu hohote şi l-am luat în braţe, sărutându-l. Apoi i-am explicat că una e să expui şi alta e să sugerezi – că doar aveam teorii pentru toate – a zâmbit iar, m-a însoţit până la poarta casei şi ştiam că mă va urmări cu privirea până o să dispar după colţ, va închide apoi tacticos poarta, îşi va aprinde o ţigară şi se va aşeza liniştit pe banca de sub vie. Acolo a rămas în amintirea mea – fumând liniştit în curtea casei şi aşteptând să venim înapoi, noi, cei trei copii ai săi, de pe drumurile noastre mereu vânturate de tinereţe. Nimic nu poate dărâma imaginea asta în mine şi chiar şi când o plâng, tot lumină îmi aduce în suflet pentru că e singurul gen de icoană la care mă închin cu sfinţenie.
Mi-am găsit bluza – mai puţin transparentă decât cea din amintire – am plecat spre birou cu zâmbete de curcubeu în inimă iscate din povestea pe care mi-o adusesem aminte şi mi-am spus că nu suntem mare lucru în trecerea noastră pe pământul ăsta dar sigur suntem mai presus de toate, ceea ce lăsăm ca emoţie, iubire şi gând în oamenii pe care-i iubim într-o viaţă.
