Fără tine, lumea pare îngustă şi rece.
Oare câţi oameni or fi simţit asta de-a lungul vremurilor? Şablon – ar zice cinicii. Când însă şablonul ăsta se aşează peste o stare sufletească, devine trăire, se împodobeşte cu emoţiile fiecăruia şi işi pierde rutina.
Te-am visat. În zori m-am gândit că sunt vise din care n-ai vrea să te mai trezeşti. Aveam părul acoperit cu o eşarfă galbenă şi tu, cu un gest de o tandreţe sfâşietoare, ai împins către umeri eşarfa eliberându-mi părul de sub ea, mângâindu-mi tâmplele, luându-mi faţa în palme, privindu-mă în ochi până-n suflet. Doar tu ştiai să faci asta cu o nonşalanţă copleşitoare. Clipa aia răvăşitoare aş duce-o cu mine până la capătul timpului.
Aşa te-am iubit de tare privindu-te în ochi că ştiu – nu s-ar fi putut să nu te întâlnesc. Mi-ai lăsat în urmă un univers de tandreţe în care mă rănesc în fiecare zi. Nici nu ştiu cum e posibil ca ceea ce te-a făcut fericit, să taie mai târziu atât de adânc. Dezamagire? Nu încape dezamăgire în ceea ce simt. E doar Dor şi un gen de singurătate care nu vine din afară, din lipsa sentimentelor sau prezenţei celorlalţi – e o singurătate deşirată din golurile pe care le-au făcut paşii tăi la plecare. Cad des în ele, îmi zdrelesc genunchii şi sufletul, nu plâng. Îmi înghit lacrimile cum am făcut o viaţă şi mă gândesc că tu mă vindecaseşi de asta. M-ai reinventat, mi-ai adus aminte că pot să râd, m-ai învăţat să pot să plâng lângă umărul tău. Restul sunt doar nimicuri care ne-au tocit frumuseţea sentimentului aşa cum se întâmplă când laşi viaţa să curgă aiurea fără să ştii să îi pui stavilă, fără să ştii cum să-ţi păstrezi minunile.
Fără tine lumea e îngustă şi rece. Pustie. Searbădă. Fără mine … N-o văd, n-o aud, n-o simt. Merg pe stradă şi mă gândesc cum m-aş putea întoarce în visul de astă noapte, în lumina şi căldura ochilor tăi. Ce drumuri duc înspre fericire? Paşii mei de puţine ori au străbătut cărările astea. Îţi scriu … E un fel de a te ţine prezent, ca şi cum m-aş teme că uitarea mi te va lua, că n-am să mai ştiu gustul bucuriei de tine, aşteptării de tine, iubirii de tine. Şi ce sărac mi-ar fi universul fără toate astea! Da – când nicăieri nu mai eşti, sufletul meu poartă amprenta ta, inima mea bate odată cu lumina amintirii.
Şi n-are un final povestea – poate doar odată cu mine să-şi stingă ecoul sau poate şi după aceea energia asta dătătoare de fericire, va colinda universul ca o pasăre neostenită căutându-şi alte suflete drept popas. Noi nu… Niciodată. Îmi rămâne doar visul ăla în care nu ştiu să mă mai întorc.
Fără tine lumea e îngustă şi rece. Mi-e frig…
