Apa curgea din nori în potop.
Salcâmul falnic, stătea de strajă acum blazat şi pleoştit, la intrarea în grădina luată pe sus de ape. Se auzea doar ropotul ăla fără oprire, bunica stinsese lumina şi se uita lung pe fereastră. Se închina din când în când ducându-şi mâna la inimă ca şi cum putea ţine închisă acolo definitiv spaima care începuse să urle în ea, spaima că apele vor ajunge în casuţa mirosind a mere şi-a levănţică, casa în care-mi construisem eu raiul vacanţelor copilăriei.
– Hai să te culci, copilă! – mi-a zis într-un târziu. O să fie cum vrea Dumnezeu şi-apoi sigur ştie el de ce vrea într-un fel sau în altul!
– Vreau să mai stau cu tine, bunică! Se-aude prea tare ploaia pe acoperiş şi pe streşini ca să pot adormi.
Bunica m-a tras aproape de ea mângâindu-mi cârlionţii răzvrătiţi, mirosea frumos îmbrăţişarea ei, mirosea a livadă-nflorită şi-a… acasă. Deodată nu mă mai speria nimic, era linişte în mângâierea ei şi atât de multă iubire încât nicio spaimă nu mai putea ajunge la mine.
Nu ştiu când s-a oprit ploaia, nu ştiu când m-a dus bunica în pat dar, ca prin vis, i-am simţit sărutul pe frunte aşa cum şi azi îl mai simt uneori, protejându-mă de spaimele vieţii chiar şi din altă lume. Sunt în noi oameni care ni s-au dăruit până dincolo de ei şi pe care-i purtăm toată viaţa în suflet, copleşitoare stigmate, amintiri ca un izvor din care ne hrănim sufletul. Despre durere m-au învăţat mulţi oameni tot ce trebuia să ştiu.
Despre fericire, puţini sunt cei care m-au învăţat cum se poate conjuga pe zile, pe bătăi de inimă, pe zâmbete… Dar ei mi-au dăruit ceva esenţial – o pârghie, un gând că dacă cineva m-a iubit atât, înseamnă ca nu e imposibil şi că există şi dăruire şi emoţie şi suflet care să mă încapă. Un gând de care mi-am prins alunecarea de câte ori a muşcat viaţa din mine cu sete, de câte ori mi s-au tocit colţii de lup tânăr cu care mă apăram.
Nu mai ştiu de ce mi-am amintit de asta… Poate pentru că îmi căutam un echilibru pe undeva, poate pentru că mi s-a umplut sufletul astă noapte în vis de fiinţa dragă a bunicii. Şi m-am gândit ce urme adânci lăsăm în oameni prin ceea ce suntem şi nici nu ştim întotdeauna. Poate de-asta e bine să dăruim, dăruindu-ne! Poate de-asta e important fiecare pas pe care-l faci în viaţa unui om.
Poate de-asta e bine să te descalţi la usa sufletului celuilalt şi să calci cu grijă să nu spargi ceva! E uşor să umpli de cioburi un om şi atât de greu să-i fii o binecuvântare!
