O să-ţi lipsesc…

Voi putea să bat la ușa asta care nu se deschide, în fiecare zi.

O să-ţi cânt serenade și-o să dansez în colțul ăsta pustiu de stradă, o să adun fluturi și răsărituri şi amurguri și-o să ți le pun în prag, o să ma uit cum se ofilesc și-o să ma întristez, o să-mi șterg lacrimi de care nu vei avea habar și-o s-o iau de la capăt: iar o să bat în poartă, iar o să cânt, iar o să adun fluturi și surâsuri într-o habotnicie a credinței şi speranţei mele, aproape fără sfârșit.

În neliniștea asta bolnavă de tine, o să am timp să-mi țes rochii din răsărituri mototolite între pleoape cumplit de nedormite și poeme din amurguri însângerate ca degetele astea oarbe cu care tot bat în ușa asta mută. Din scâncetul nopților în care mi-e frig de tine, voi scrie un cântec pe care… nu, n-o să-l cânt cu voce tare – dacă va fi să vrei să-l auzi, o să trebuiască nu doar să deschizi nenorocita asta de ușă – ci și să-ți pui sufletul să se așeze o clipă jos, lângă pietrele care mă ascultă pe mine, lângă așteptările mele neodihnite. Astfel de cântece se pot auzi doar așa, dezbrăcat de tine însuți pentru o secundă și cufundat în celălalt până la refuz. Știu că nu e ușor, că nu toată lumea poate și că te temi.

Uneori pot să-ți aud spaimele chiar și de aici din partea mea de lume fără tine, de dincolo de zidurile pe care le construiești asiduu între noi. Tropăie atât de zgomotos spaimele tale! Mi-e milă de ele. Le-aș mângâia cu soare, cu zâmbete şi lacrimi pe care nu le-arăt nimănui. Și le-aș cânta un cântec de alint ca să le-adorm. Mi-aş revărsa asupra lor toată tandreţea asta copleşitoare pe care-o port în mine. Însă tu rămâi după zidurile astea bolnave, iar spaimele tale latră sălbatic şi-şi vâră botul pe sub pietre, mă muşcă uneori de mâna cu care-ţi bat în uşă, smulg hălci zdravene din sufletul meu cu colţii lor flămânzi de fiare singuratice.

Eu însă voi mai sta lângă uşa asta care nu se deschide, în fiecare zi. Până-n ceasul în care se va toci credinţa că exişti. Până în ceasul în care o să uit cine locuieşte dincolo de uşa închisă. Până în ceasul în care o să mă uit în jur şi nu voi mai şti ce caut acolo, înconjurată de culorile moarte ale răsăriturilor şi apusurilor curse fără cântec. Până mă vor durea degetele mâinii cu care te-am chemat fără să te strig vreodată pe nume. În clipa aia mă va alunga din preajma ta un gând – că dacă n-are rost, ce rost mai are? Şi-o să mă-ndepărtez încet de ziduri uitându-mă cu o milă nesfârşită la spaimele tale lătrătoare care-şi vâră botul pe sub uşi. O să mă spăl cu migală tristă de toate poveştile, o să mă culc într-un pat cu aşternuturi moi mirosind a alb, o să dorm somnul uitării de tine. Adânc până-n sânge.

Şi-o să-ţi las atâta linişte în urma mea, încât o să deschizi uşa aia tâmpită după care stăteai ascuns şi-o să păşeşti în afară, căutându-mă. În prag vei găsi un cimitir de fluturi şi soare vestejit, ai să calci peste bucăţi maaari din sufletul meu, ţi se vor lipi de tălpi, o să le-auzi la fiecare pas râsul, bocetul, cântecul şi n-o să te poţi spăla de lipsa mea, de golul ăla de cimitir mut, surd, inutil. Vei dărâma zidurile şi vei fi tâmpit de ce ţi se-ntâmplă… O să-ţi lipsesc. Eu – inutila, nebuna, deranjanta fiinţă care-ţi umplea până la refuz neliniştile dând din aripi fără odihnă… o să-ţi lipsesc.