Sub plasturi încep a-mi crește flori, iar din așteptări încă-mi mai picură tăios tăcerea.
Am reluat, pe rouă, la pas, poteca bătută-n pietrele Cetății pentru că ieri, crezându-mă deja ajunsă, mi-am reamintit că trebuie să-mi reiau drumul. N-o să-mi mai iau cu mine bagajul ticsit cu alame sunătoare și chimvale zângănitoare, iar limba îngerilor o s-o dau uitării. Căci din toate câte-am avut, mi-au rămas doar trei: credința, nădejdea și dragostea, iar cea din urmă mi-e pecete. Pe inimă, pe ochi, pe buze.
M-am împăcat cu mine- cu ce-am fost și cu ce sunt. Nu-mi mai condamn genunchii slăbănogiți că n-au știut a purta bătălii, pentru că marile binecuvântări mi le-am câștigat prin înfrângeri și stropi de furtună. Abia atunci am priceput că tot din ceea ce se vede este trecător, dar lucrurile care nu se văd sunt veșnice.
Nu mai aștept nimic- nici rău, nici bine. Mă mut pentru o vreme în cămăruța c-o singură fereastră. Cea cu privirea spre cer. Mi-e destul de liniște? Cât pot sta acolo? Și dacă-mi atârn haina-n cui, ce rămâne? Eu sau Tu?
După ce-mi trece iarna de prin suflet, ca un adevărat paznic al grădinii mele, am să ies afară să văd- care flori mi-au mai rămas în picioare? Cele pe care le știam, sau altele? Degrabă să-mi curăț și altarele de aducere aminte. Mi le înăbușă cu-atâta-nfrigurare viața… Fără ele uit drumul dintre ce am fost, ce sunt și ce pot deveni.
Mai lasă-mă o vreme așa- să-mi trag puterile. Cât de mult poate să dureze o clipă? Apoi du-mă pe înălțimile mele, dar nu înainte de a-mi înțelege văile. Altfel nu voi ști că sunt acolo.
