Cetatea sub asediu

Structurată în patru părți, Cetatea sub asediu, carte purtând semnătura lui Teodor Baconschi, ne oferă tot atâtea chipuri ale autorului – teolog (“De civitate Dei”), antropolog (“Centru și periferie”), diplomat (“Frontiere geopolitice”), cititor avid (“Bibliotheca Alexandrina”).

“Cetatea sub asediu”

Titlul cultivă o ambiguitate fertilă: pe de o parte, refuzul celui bine ancorat în credința sa de a se alătura unor Cassandre ce bocesc despletite la catafalcul închipuit al civilizației europene și al bisericii creștine (“Biserica nu trebuie să devină o cetate asediată de modernitate, un refugiu al exclușilor, o metaforă a refuzului de a participa la istorie“), pe de alta, îngrijorarea legitimă a diplomatului de carieră în fața bâlbâielilor, erorilor și gafelor în chestiuni arzătoare de politică și strategie (“Angela Merkel recunoștea acum câțiva ani că multiculturalismul e un model social eșuat.“ ; „Nu ne interesează civilizația islamului clasic, tolerantă precum califatul de Cordoba, dacă urmașii ei de azi sunt asasinii din Statul Islamic. E ca și cum ne-ar cere cineva să-l acceptăm pe Hitler de dragul lui Novalis sau Goethe“).

“De Civitate Dei“

Prima parte adună, într-un puzzle plin de miez, texte dedicate creștinului și creștinismului în lumea de astăzi: precizări esențiale și / sau reamintiri necesare (“Adevărul ca Persoană. […] Adevărul e Cineva, nu Ceva“), note pe marginea însemnărilor personale ale Sfântului Papă Ioan Paul al II-lea (“Ca teolog și păstor, ca slujitor al slujitorilor lui Hristos, el a trăit idealmente tensiunea spirituală a unui creștinism nedivizat“), consemnări despre Athos („muntele plin de icoane taumaturgice, moaște neprețuite, evlavie stratificată milenar“), analiza ipotezei unei lumi “complet, radical și definitiv lipsită de Dumnezeu“ (asta mi-a dat fiori reci – nota mea, A-MB), paradoxuri creștine (“înfricoșătoarea calitate de a fi liberi. Nimic nu înlănțuie mai mult decât libertatea“), rolul laicului în biserică (“Cultura interogației critice, a reflexivității și a sintezei teologico-istorice rămâne principalul aliat al unui creștinism rezistent și crescător“), despre contestatarii gălăgioși (și ipocriți, aș adăuga eu) ai creștinismului (“Moștenirea ideologică a Revoluției franceze, îndelung prelucrată propagandistic în era sovietică, renaște sub ochii noștri grație noului egalitarism“), două modele ale perfecțiunii umane (patristic și renascentist).

“Centru și periferie“

Aici am întâlnit cea mai bună descriere a elitelor de pradă din România post 1989. Iat-o, fără comentarii: “O elită țărănesc-proletarizată, politehnică, îndoctrinată anti-cosmopolit și totuși obligată de mersul Istoriei Mari să pășească spre viticultură, arte, turism exotic, accesul la industria de lux etc. Este ceea ce numeam, în altă parte, saltul mortal de la gumari la Patek Philippe“.

Pentru această frază (dar nu numai), Teodor Baconschi merită “bere cu palme la restaurant“ (vezi Gabriel Liiceanu, Ușa interzisă, însemnările despre traducerea în românește a lui Sein und Zeit).
Autorul privește filozofic lumea din jurul său și oferă, uneori, punctual, remedii la erori și stângăcii de care, vai, nu ducem lipsă. Un exemplu: “în lumea spiritului nu operează orizontala dialecticii politice dintre centru și periferii, ci verticala ierarhică a valorilor imateriale. La nivel intelectual, mentalitar, simbolic și imaginar, centrul e pretutindeni, adică oriunde se manifestă un act de creație autentic“.

Antropologul debonar se ivește unde te aștepți mai puțin: comentând lumea digitală și fenomenul Facebook (“Comunitățile digitale“, “Facebook, între dramatizarea informației și amorul propriu“, “O lume plină de spectre“).

“Frontiere geopolitice“

Diplomatul Teodor Baconschi scrie despre relațiile României (și ale românilor) cu Rusia (o situație complicată, de tip love & hate, unde love este al culturii, iar hate, al politicii și al istoriei), cu Statele Unite ale Americii (aderarea noastră la NATO, parteneriatul strategic); migrația islamică reflectată politic, dar și literar (Michel Houellebecq – “Supunere“).

Criza migrației este întoarsă pe toate fețele (“Principiul geamului spart“, “Islamofobia este o crimă?“, “Criza refugiaților“, “În căutarea islamului cumsecade…“, “Dușmanul extern“, “Lichidarea creștinilor orientali. O crimă în serie“, “Europeni, sau mai nimic…“). Aici, tonul autorului oscilează între sfâșietor (“lichidarea creștinilor orientali are culorile genocidului și ale etnocidului: operațiunea distruge vieți pașnice de civili și totodată un patrimoniu inestimabil“) și profetic (“Violența teroristă se banalizează, plonjând societățile noastre într-o letargie defetistă. Și se știe că sensibilitatea compasională are limite. Odată atinse, emoția trece în registrul irațional al urii, amalgamului rasist și al xenofobiei fără perdea“). Și ca să spulbere orice îndoieli fals-umanitare sau intransigent corecte politic în privința migranților musulmani care asaltează Europa, Teodor Baconschi scrie limpede: “cei mai mulți dintre imigranți sunt mai sexiști și mai anti-gay decât cei mai conservatori dintre europeni, iar ca bonus, nutresc un antisemitism de care nici Goebbels nu s-ar fi rușinat“.

“Bibliotheca Alexandrina“

Omul citește enorm și scrie generos despre. Simpla înșiruire a autorilor recenzați și a edițiilor semnalate este pe deplin lămuritoare: Paul Johnson (O istorie a evreilor și Stalin), Goethe (Faust), Pound (Opere I. Poezii 1908–1920, selecţie, îngrijire de ediţie, cronologie, introducere şi comentarii de Horia-Roman Patapievici), Matthew White (Marea carte a inumanității. O istorie a ororilor în 100 de episoade), Petru Negură (Nici eroi, nici trădători. Scriitorii moldoveni și puterea sovietică în epoca stalinistă), Anca Manolescu (Modelul Antim, modelul Păltiniș. Cercuri de studiu și prietenie spirituală), Victor Ieronim Stoichiță (Despărțirea de București), Pierre Claverie (Mic tratat despre întâlnire și dialog), Michel Kubler (Mic îndreptar de credinţă. O incursiune sintetică şi accesibilă în istoria, doctrina şi trăirea credinţei creştine), Alain de Botton (Știrile. Manualul utilizatorului).

“Cetatea sub asediu“ se termină en beauté cu “Un vis“.
Ce face intelectualul credincios în cetatea sub asediu? Evident, citește…Și nu pentru că nu i-ar păsa de cetate, ci fiindcă a citit Cartea și știe cum se termină totul…