Dragei mele,
Imi e dor de tine si te iubesc. De cand ne-am intalnit ultima data au trecut atatia ani, mii de povesti de dragoste mai fericite decat a noastra s-au intamplat sub clarul tau… de ce cei care ii fac fericiti pe ceilalti sunt nefericiti? De ce ne omoara povara trecerii timpului?
Fug in fiecare zi de stele ca sa iti las chipul palid sa fie martorul unor prime sarutari tematoare, inocente, sa ii vrajesti si pe ceilalti cu simplitatea infioratoare si misterul cu care m-ai ispitit de prima data. In magia cu care apari de undeva de la orizont e ceva atat de tragic incat ma omoara si ma arunca in alta lume.
Uneori parca te mai zaresc…candva erai goala, cercanata si te aruncai in apele marii care te-au inghitit pana sa iti pot vedea mai atent privirea bolnava. Intr-o alta dimineata erai sinistra, iar nu dormisei, dar erai fermecatoare cu privirea aceea halucinanta…alergai printre crengi, si cand te-am strigat te-ai pierdut prin copacii incremeniti.
Traim un blestem, de a nu ne intalni si ma omoara sa nu te pot vedea niciodata clar, sa te observ atent. Sunt insetat sa te privesc, sa iti mangai obrajii reci cu mainile mele fierbinti. Absenta unuia este vitala pentru celalalt, dar si mortala. Traim intr-un vesnic paradox…
Visez ca ne vom intalni candva, undeva dupa nori, unde nu ne vede nimeni. Doar tu si eu. Ca in geneza.
Cu dragoste,
Soarele tau
