Din focul emoției ultimei revederi, care te-a transformat în iubitul meu pentru un șir de nopți cu lună plină, știu acum cât m-ai iubit și nu voi uita oricât te-ai strădui acum să mă alungi.
În toți anii ăștia am învățat să citesc bine printre rânduri și să aud muzica în absența ei. Cum aș putea să nu te simt pe tine! Ai devenit un adult șarmant, curtenitor și dezbrăcat aproape la fel ca mine, sincer în ce mi-a spus, precum și în ceea ce nu mi-a spus atunci. Varianta căruntă, varianta la superlativ a tânărului fermecător, răpitor și înnebunitor de frumoasă variantă. Am stat doi adulți, în sfârșit amândoi!, sub o lună plină de vară nebună, fiecare însă sub cerul lui, să ne mărturisim cât, în ce fel și de ce. Am înțeles tot și nimic. Mi-a părut bine însă să te cunosc de tot, așa gol de simplu cum ești, suflet frumos! Te-am atins și te-am văzut din nou pentru o clipă și am simțit atingerea ta neatinsă.
Când aveam un nume pentru tine, Soldat, scuzele mi le susurai la ureche pentru o vină închipuită, pentru că susurul ăla era țelul tău, acela care făcea să urce fiorul în capul meu explodat. Nu erau nici prea multe, nici prea înjositoare, nici prea târzii. Nu aveai nevoie nici de alte guri, nici de alte buze, nici de alte voci care să mi le cânte…
