În anotimpul meu înmărmurit,
nu există culori…
decât frecvențe inconstante-ale luminii,
în care sufletu-mi vibrează adeseori.
hlamida ta-n albastru-violet,
e doar un scut de aer,
sobru și discret.
panașul tău, în verde-auriu,
e doar aureola unui gând târziu…
iar irișii tomnatici, azurii,
sunt lacuri scufundate-n șesuri cânepii.
nuanțe părelnice, amalgamate,
în irizări fluide și dezacordate.
fără contur, esențele îmi scapă,
iar lumea ta îmi pare străină și îndepărtată…
